Pagină web realizată în program pentru crearea site-uri, WebWave.

(Editat în 9.08.2025)

Context:

Proteste în educație și sănătate, în timp ce Guvernul își asumă răspunderea pentru măsurile de austeritate. Profesorii, iritați de noile modificări | Site-ul de stiri al TVR

Structura și fundament

◈ E un „articol schelet” (care va servi ca bază pentru articole mai documentale) analitic cu elemente de opinie, care prezintă o perspectivă sistemică asupra învățării+ câteva reflecții legate de măsurile de austeritate și situația tensionată din Educație

◈ Fundamente: experiența proprie de 11 ani ca profesor consilier+ o filtrare a experienței prin intermediul unor concepte psihologice

Ideile principale ale textului: 

PARTEA I - O perspectivă sistemică asupra învățământului

☑„Ora la clasă”, elementul central al ecosistemului de învățare, rămâne de multe ori nevalorificată suficient;

☑ Nevoia de a acorda oferta școlii la nevoile actuale ale societății DAR discursul reformist radical poate fi demotivant și trezește rezistență;

☑ Nevoia de o Școală puternică, o „birocrație cu față umană”, care să preia din povara de pe umenii profesorilor;

☑ Demotivarea profesorilor ține și de absența unui sistem clar de evaluare a perfomanțelor. De multe ori, cele mai importante recompense de care se bucură profesorii sunt de natură relațională- la fel ca sursele sentimentului de eșec.

PARTEA II- Măsurile de austeritate. Conflicte profesori- Ministru și punți de comunicare

☑ Măsurile de austeritate- unele reprezintă un regres pentu reformă sau o îngreunare a unei stării dificile.

☑ Impactul depinde de celelalte elemente. La nivel personal, poate fi dramatic. Sistemul poate fi destul de robust, dacă sunt luate măsuri de contracarare.

☑ Conducerea:

●O perspectivă „din interior” asupra sistemului (profesorii)- regăsirea sensului, creșterea statutului prin asumarea unui „leadership intelectual”;

● O perspectivă „din exterior” asupra sistemului (dl. Ministru)- schimbări sistemice, rezolvare de probleme;

☑ Limite în comunicare

● Comunicare ușor fragmentată, axată mai mult pe sugerarea de soluții, decât pe generarea unei imagini de ansamblu, a unor scopuri care să inspire.

 Un rol disproporționat atribuit profesorilor și școlii, ca factori ai analfabetismului funcțional  (dl. Ministru)

● Atenție prea mare acordată protejării imaginii față de critici și apărării statutului profesional, în locul unor relatări despre dificultățile întâmpinate sau a contraargumentelor.

Uneori o exprimare disproporționată a nemulțumirii, în locul contraargumentelor și alunecarea în atacuri la persoană (colegii profesori).

PARTEA I - O perspectivă sistemică asupra învățământului

Ce este o oră? Inima Ecosistemului

Atunci când un profesor spune că are „oră”,  nu se referă la șaizeci de minute, ci la intervalul care conține cea mai mare parte a relației pedagogice, în contextul căreia are loc procesul de predare- înățare.

Într-o perspectivă sistemică, ora este conținută la rândul ei într-un ecosistem al școlii încorporate într-un sistem de învățâmânt (profesorii au o căldură anume cu care spun „în sistem” ) și interacționează cu alte sisteme (de exemplu, familia), într-un cadru mai general al unei comunități, caracterizate de anumite nevoi și valori legate de învățare.

Ora și risipa de inteligență

Cred că unul dintre factorii proximali ai analfabetismului funcțional, este că de multe ori procesul de predare-învățare se desfășoară cu o angajare cognitiv- emotională redusă din partea profesorilor și a elevilor, în așa fel încât orele nu sunt valorificate suficient. 

Din folosirea ineficientă a orei pot decurge alte probleme, cum ar fi nevoia de ajutor suplimentar (meditații), timpul mai lung de care au nevoie copiii ca să învețe acasă sau ca să facă teme, etc.

Am descris aici cercul vicios prin care uneori profesorii și elevii ajung să se demotiveze („să se prostească”) unii pe alții. Profesorii folosesc uneori metode cu implicare redusă (de ex, dictat, copiat din manual) pentru că nu reușesc să-I implice mai mult pe elevi. De partea cealală, unii elevi se plâng că „nu au făcut nimic” la ore- o perspectivă subiectivă care merită luată în considerare ca atare, ca percepție că nu au rămas cu ceva consistent.

Timpul și inteligența oamenilor sunt două dintre resursele care par că risipesc cel mai mult în sistem. Vreau în acest fel să fac o completare la una dintre remarcile dlui Ministru, care i-a supărat destul de mult pe unii profesori- și anume, parafrazez, că ne-am bate joc de potențialul copiilor. Cred că e adevărat, dar cred și că resursele intelectuale și emoționale ale profesorilor rămân și ele în mare parte nevalorificate de sistem. 

Amploarea acestui fenomen se cere studiată însă mai în profunzime, deoarece am întâlnit și experiențe contrarii- folosite din plin și cu sens. Opusul orei risipite e o oră memorabilă.

Greutatea unei ore

Tocmai pentru că este contextul cel mai important în care se produce învățarea, o oră la clasă ( de predare) nu este echivalentă cu celelalte ore din norma didactică. 

Acesta e probabil punctul în care mă aflu cel mai mult în dezacord cu măsurile de austeritate propuse- ideea de a echivala ora de la clasă cu oricare oră dintre cele patruzeci din normă și de-a o plăti la fel.

Cred că aici e un aspect de principiu care ține de recunoașterea faptului că ora la clasă este mai costisitoare pentru profesor, cere resurse de pregătire, se leagă mai mult de identitatea profesională a profesorului și este mult mai relevantă pentru elevi. Chiar dacă „plata cu ora” a devenit un mecanism disfuncțional în sistem e de dorit să fie corectat altfel decât minimizând activitatea la clasă a profesorilor.

O să adaug în acest context că mi se pare că uneori și colegii profesori diminuează greutatea orei de la clasă, concentrându-se prea mult pe „numătul de ore” ca un criteriu pentru a menține integritatea normelor și prestigiul unei discipline.

Copiii pot fi cu adevărat concentrați și implicați în învățare un număr limitat de ore pe zi. Cred că ideal e să valorificăn cât mai bine timpul pe care îl avem la dispoziție cu ei, în așa fel încât acesta să fie memorabil.

De ce nu merg orele bine? Nevoi, valori, așteptări

Motivața (și, secundar, nivelul de pregătire) cu care intră profesorul și elevul în clasă sunt influențate de nevoile, valorile și așteptările familiei și ale societății față de școală.

Nevoile și valorile s-au schimbat, conținuturile și modul de transmitere al cunoașterii oferit de școală nu mai au aceeași relevanță odată cu creșterea accesului la cunoaștere. Așa cum arată direcția pe care a apucat să o ia reforma, oferta școlii trebuie pusă mai mult în acord cu nevoile actuale ale societății, pentru ca profesorii și elevii să primească susținerea și validarea de care au nevoie dinspre comunitate.

În același timp, cred că de multe ori în ultimii ani discursul reformist radical de la noi a fost asociat cu un fel de ostilitate percepută față de școală și față de profesori, iar asta explică cel puțin o mică parte din reticența la schimbare a profesorilor. Am simțit pe propria piele cât poate fi de demoralizator când ești în interiorul sistemului să auzi mereu că ceea ce oferă școala e „inutil” și „irelevant”.

Cred că găsirea sensului în învățare nu trebuie să aștepte schimbarea programei și a manualelor; împlicarea activă în învățare poate avea mai multe beneficii decât ne-gândirea, chiar și într-un sistem imperfect. O idee pe care o voi repeta de câte ori am ocazia e că una dintre cele mai importante caracteristici a profesorilor „buni”, a celor care reușesc încă să țină ore antrenante și memorabile, e încrederea că au ceva valoros de transmis.

De ce nu merg orele bine? Vocea și talentul sau regulamentul?

Mergând acum la nivelul intermediar, ora e conținută într-o Școală, care la rândul ei este încastrată ca un basorelief într-un Sistem de învățământ. O miză importantă a reformelor propuse pare să fie diferențierea, individualizarea Școlii din acest „sistem”, pentru a-i da mai multă autonomie.

Îmi amintesc de o situație când ne-am adunat mai mulți profesori de la o clasă „dificilă”, ca să ne consultăm cum ne putem descurca acolo mai bine. Găsindu-i pe unii colegii mai vechi și buni” destul de evazivi în a explica cum procedează ei la ore, m-am gândit că poate profesorilor buni le e rușine să recunoască că au și ei probleme cu clasele dificile; sau poate că unii au cunoștințe implicite despre cum să se comporte eficient, dar nu știu să le transmită și colegilor mai tineri.

Aspectul cel mai ciudat însă e că în niciun moment nu ne-am gândit la o formulă în care să ne folosim de regulamentul școlii, de comunicarea instituțională între școală și părinți. Nu, am continuat să mergem fiecare pe rând, folosindu-ne doar vocea și talentul și să încercăm să luăm de la capăt procesul luptei anti-telefon.

Aici se vede nevoia de o reformă instituțională profundă, nevoia de a da mai multă consistență Școlii. Poate avea sens investiția într-o birocrație „cu fața umană”, care să îți dea în schimb mai mult prestigiu, reguli clare și protocoale care să susțină relația pedagogică și să ia o parte din povara de pe umerii profesorului. 

O altă impresie e că uneori profesori au tendința să devină foarte sensibili la critică și pentru că își asumă, de fapt, prea multă responsabilitate- mai ales pentru gestionarea aspectelor care țin de comportamentul elevilor sau pentru ceea ce ei percep a fi reușita/eșecul în relația cu elevii, ignorând sau neavând la îndemână resurse care țin de cadrul instituțional.

Rezultate și (de)motivare

Mulți profesori cu care am interacționat se simt demotivați și demoralizați. Salariile relativ mici sunt un factori importanți, dar demotivarea profesorilor se leagă și de absența unui sistem clar de evaluare, în urma căruia să primească un feedback, sprjin pentru îmbunătățirea performanțelor și recunoaștere.

Probabil că cele mai importante recompense de care ai parte ca profesor sunt de natură relațională, și vin atunci când reușești să stabilești o relație pedagogică adecvată, în așa fel încât să simți că poți avea un impact semnificativ asupra copiilor. Astfel de recompense pot fi suficient de relevante ca îți mențină viu atașamentul și angajamentul față de rolul de profesor- în cele din urmă, ce ne poate da mai mult sens decât implicarea în educarea celor tineri? 

Cealaltă față a monedei este însă că eșecul într-un astfel de rol poate fi trăit foarte dureros și personal. Mitologia „vocației pedagogice” poate favoriza și ea atribuiri globale pentru rezultate, ceea scade capacitatea de a învăța din greșeli- sunt profesor „bun” sau „slab” și nu pot face mare lucru să mă schimb.

„Ora” e de multe ori conținută într-o instituție slabă, încastrată într-un sistem destul de învechit, care la rândul lui plutește într-o comunitate indiferentă sau chiar ostilă. Într-un astfel de context, cred că profesorii „buni” sunt, de fapt, profesori „excepționali”, care merită o recunoaștere ca atare. 

PARTEA II- Măsurile de austeritate. Conflicte profesori- Ministru și punți de comunicare

Un pas înainte și doi înapoi- planul de austeritate

Legat de măsurile de austeritate, trebuie să recunosc că unele mi s-au părut destul de șocante la prima vedere.

Numărul de ore de predare. Din exeperiența mea, cred că 20 de ore de predare pot fi o normă rezonabilă în preuniversitar mai ales dacă în același timp se schimbă și alte lucruri, în așa fel încât munca să fie mai ușoară pentru profesori.

O problemă importantă e însă faptul că schimbarea are anumite consecințe care pot reprezenta un regres pentru reformă, din cel puțin două motive: 1. pierderea unor suplinitori care pot fi mai bine pregătiți decât titularii 2. revenirea la ideea de „titularizare în sistem” e un pas în spate față de ideea de creșterea a autonomiei școlii și de deschidere a posibilității ca profesorii să fie angajați de către școală; la fel, creșterea normei de predare a directorilor.

Toate acestea mi se par aspecte destul de serioase ca să mă gândesc că merită căutate alte soluții. Dacă rămâne totuși schimbarea așa, cred că ar trebui urmărite foarte bine efectele ei în următorul an și văzut ce se întâmplă.

Pe termen lung, mi se pare  rezonabilă o normă de 16-18 ore de predare propriu-zise (în așa fel încât să poată intra cât mai mulți oameni bine pregătiți în sistem), la care să se adauge 2-4 ore în care profesorul să stea în școală și să participe la diferite activități cu elevii care au nevoie de sprijin suplimentar sau care să întărească cultura organizațională a școlii, etc

Sistemul de burse. Tind să dezaprob ideea de a-i recompensa pe copii pentru ierarhia din clasă.

Nu am prins în învățământ perioada burselor de merit, dar știu că la liceele cu pretenții presiunea asupra profesorilor pentru note era destul de mare și așa. În plus, din experiența mea, aceste ierarhii sunt destul de rigide și sunt legate destul de mult de statutul socio-economic al părinților sau de capitalul cultural (capacitatea de utilizare a limbii) primit din familie. Mai este și ideea de a crește miza competiției din clasă- aducând, de fapt, caruselul emoțional al olimpiadei în viața de zi cu zi a copiilor.

În sfărșit, picătura care umple paharul- vor distruge două bănci în plus aultima licărire din învățământul românesc? Depinde. Depinde de ce se mai schimbă odată cu cele două bănci. În principiu, cred că patru elevi în plus pot însemna destul de mult; e mai mult „zgomot”- ca profesor în preuniversitar poți simți cum dinamica clasei se schimbă dacă lipsesc doi sau trei elevi.

Pe de altă parte, în teama că o creștere cu doi elevi va duce chiar la o „prăbușire” a învățământului, văd o recunoaștere a faptului că multe ore se țin deja destul de greu.

Revenind la reformă și la ecosistem

Ideea principală a unei abordări sistemice e că toate aceste componente depind mult unele de altele (nici nu am discutat despre relația cu familia, care e fundamentală).

Efectele unei schimbări nu pot fi judecate izolat, pentru că depind enorm de ceea ce se se întâmplă cu celelalte elemente ale sistemului. Cred că în principiu cu doi elevi în plus devine mai greu. Dar DACĂ va crește și sprijinul pe care îl primește profesorul de la școală sau de la părinți, dacă regulamentul funcționează, dacă se îmbunătățesc programa și manualele, dacă plata pentru ora respectivă ajunge la un nivel mai bun s-ar putea ca per ansamblu să nu fie (cu mult) mai greu cu această schimbare.

La nivel personal, efectele măsurilor de austeritate pot fi dramatice (în cazuri puține, sper). Îndrăznesc să cred, totuși, că sistemul e mai robust decât pare și că efectele negative ale măsurilor pot fi contracarate dacă: 1. se păstrează o viziune de ansamblu asupra direcției în care se îndreaptă lucrurile și se fac pași mici în continuare înspre aceasta- oricât de mici; 2. există o asumare a regresului pe care îl presupun unele măsuri și chiar a sacrificiilor pe care le fac unii profesori și se fac eforturi pentru diminuarea lor; 3. efectele sunt monitorizate, există un calendar clar al revenirii la situația anterioară; 4. există acceptare din partea oamenilor din sistem.

Într-un joc de tip dilema prizonierului- dacă toată lumea cooperează, lucrurile pot ieși cel mai bine pentru toți, dacă numai unul cooperează, acela poate fi păcălit. Probabil una dintre sursele respingerii puternice a profesorilor față de astfel de schimbări e încrederea scăzută că nu rămân „de fraieri” acceptând costuri în plus. Mă tem ca cei care le acceptă să nu o facă doar din resemnare.

Conducere avem?

Conducere putem avea.

Pot rezona cu ceea ce percep a fi o nevoie a profesorilor de un fel de leadership transformațional, din partea cuiva cu o perspectivă mai „din interior” asupra problemelor cu care se confruntă profesorii care să-i conducă spre un statut mai ridicat. Mi se pare însă greu de crezut că se va întâmpla prea curând ca dintre profesorii din preuniversitar să emeargă un astfel de lider, care să obțină și putere politică.

Criza de leadership e o fațetă a crizei de sens din învățământ. Aceasta e cu atât mai relevantă, cu cât cred că o mare contribuiție la creșterea statutului profesorilor, și implicit a performanțelor lor, o va avea dezvoltarea capacității profesorilor de a-și asuma și de a pune în practică un fel de leadeship intelectual- atât în clasă, în activitatea de predare, cât și în dialog cu societatea și curentele contestatoare ale școlii.

În același timp, creșterea statutului profesorului, și în general îmbunătățirea educației, se poate face prin schimbarea unor mecanisme mai „reci”, care contribuie acum la disfuncții și pe care le poate coordona cineva care are o viziune de ansamblu asupra sistemului și a componentelor lui, o viziune „din exterior”.

Pentru mine e destul de evident (din ieșirile publice, din raportul QX) că dl. David, actualul ministru, are o imagine de ansamblu destul de clară asupra acestui sistem, cu toate straturile lui, și asupra modului în care trebuie corelate niște schimbări. Mă gândesc, de exemplu, că toate elementele menționate mai sus au fost amintite în diferite momente în discursul d-lui ministru sau la faptul că în contextul măsurilor de austeritate se discută despre aspecte care pot ușura munca profesorilor (de ex, scăderea birocrației). 

Comunicare și completarea perspectivei

O să închei punctând câteva posibile greșeli de evaluare a situației și/sau de comunicare care ar putea contribui la falsa percepție a unor viziuni incompatibile între profesori și dl. Ministru și mă refer mai ales aspecte prezente înainte de criza măsurilor de austeritate (care este de înțeles să provoace conflict).

În primul rând, d-lui ministru i-aș reproșa o comunicare ușor fragmentată (aș spune că axată mai mult pe propuneri de soluții punctuale, decât pe construirea unei imagini de ansamblu), în care de mai multe ori a părut că se pune un accent disproporționat pe rolul profesorilor în creșterea analfabetismului funcțional și în general în scăderea nivelului educațional al tinerilor.

Cred că ar utilă prezentarea unei perspective în care sunt luați în calcul și alți factori ai analfabetismului funcțional (de exemplu, printre ipotezele pertinenete, la care voi reveni- implicarea și motivația scăzută a elevilor, scăderea capacității generale de utilizare a limbii, prin fenomene cum ar fi, de exemplu, migrația și fragmentarea familiilor).

Colegilor profesori le-aș reproșa faptul că au pus un accent prea mare pe protejarea imaginii, pe apărarea unui statut ideal al profesorului, care ar putea fi lezat de critici sau de reforme, înainte de a fi afectat de măsurile de austeritare. Nu mă refer la o protejare prin contraargumente, care ar fi de multe ori nu doar îndreptățite, ci și benefice, cât la alunecarea în simple vociferări ale ofensei și în atacuri personale. Vedeam câteodată reproșul că „ministrul nu înțelege ce se întâmplă” și primul meu gând era mereu „Dar de ce nu îi spuneți ce se întâmplă? Ce se întâmplă, până la urmă?”.

(Nu că nu-i înțeleg pe colegi aici, și eu am simțit niște împunsături- după atâția ani!- dar recâștigaea unei voci articulate, clare, e cel mai bun lucru care ni se poate întâmpla).

În loc de concluzie

Spre deosebire de siituația clasică de dilema prizonierului, în viața reală actorii au posibilitatea să comunice între ei. Ce mi-aș dori cel mai mult ar fi să văd mai multe discuții de substanță în educație, mai mult dialog centrat pe conturarea unei viziuni comune, chiar și în situații de criză- cu atât mai mult în situații de criză.

Mă tem că indiferent de cum se va termina criza, se poate pierde ceva.

Într-o viziune sistemică asupra educației, însă, un pas înapoi poate preceda doi pași înainte.

Articole din această categorie