Sinele cuprinde experiențele subiective (percepții, amintiri, emoții, etc) pe care le asociem cu „eu” sau „al meu” (Rogers) și despre care aș spune că provin în mare parte din trei surse:

 

A) relațiile de atașament (familia, iubirea)

B) corpul și mișcarea lui în lume (impulsuri, învățare/condiționări)

C) (să o numim) ordinea socială (norme, roluri, ierarhii).

 

Sinele e o punere împreună a ceea ce e recunoscut ca „eu” sau „al meu” în fiecare dintre aceste domenii. Sentimentul de inautenticitate apare ca o disonanță, o nepotrivire, care poate proveni dintr-o tensiune reală între diferite tendințe de acțiune- de exemplu, ceea ce învăț imitându-mi părinții e pedepsit când ies în lume, impulsurile mele contravin normelor sociale pe care le asum.

 

În plus, fiecare dintre aceste surse are anumite vulnerabilități care se pot transforma în „traume”: iubirea este motivație, nu cunoaștere și, chiar în formele ei cele mai elevate poate conține strop de violență; corpul e pentru multă vreme în grija altora și nu devine niciodată pe deplin controlabil; ordinea socială poate fi nedreaptă sau opresivă.

 

Așa cum e folosit deseori conceptul în psihologia pop, „sinele autentic” se apropie de ideea de „sine real” a lui Rogers- un fel de versiune a sinelui care s-ar fi dezvoltat dacă mediul nu ar fi blocat forțele pozitive creștere și de autoactualizare. Repararea constă, pe scurt, în construirea unei relații în care se pot debloca aceste forțele de autorealizare și se poate dezvolta „sinele real”.

 

Din câte îmi dau eu seama, metodele terapeutice care vizează această căutare a „sinelui autentic” combină mai multe elemente de inspirație umanistă și psihodinamică, terapie narativă, spiritualitate non-religioasă și altele. Toate pot ajuta la dezvoltarea unui sentiment de coerență a sinelui- singura formă în care cred că poate exista autenticitatea. Un „sentiment de…” coerență. Sinele e alcătuit prin natura lui din elemente care se găsesc în tensiune, care pot da direcții de acțiune diferite și care sunt legate între ele numai de o poveste bună.

 

Himeră poate deveni un sine rupt de sursele lui de hrană, un sine care poate fi „scos din timp” și curățat de istoria personală. Un copil interior care supune atașamentul complet nevoilor personale, un corp care se mișcă liber de tracasarea contingențelor, un adult care nu ține cont deloc de „părerea celorlalți” și „convențiile sociale”. Un unicorn.

 

Singura autenticitate accesibilă este o impresie cum că toate cele care sunt „ale noastre” din iubire, corpul în mișcare și ordinea socială se află într-o oarecare potrivire, chiar dacă nu sunt în pace una cu alta. Îmi vin în minte câteva verbe care pot contribui la asta: a uita, a te împotrivi, a lăsa să treacă, a integra, a te revolta, a știi mai bine, a refuza, a accepta, a denunța, a ordona, a provoca, a uni, a descompune, a prioritiza. Chiar și atunci când funcționează, mai poți simți din când în când un fel de jenă, ca o nevoie să îți vâri o mână în coșul pieptului, să le așezi mai bine sau să te scarpini.

 

Poate că un obstacol în calea autenticității e să accepți că tocmai ceea ce hrănește sinele, îl și devorează.