(Avertizare: articolul cuprinde descrierea unei situații în care sunt trăite sentimente de doliu și a unor acțiuni care pot fi considerate ofensatoare). 

 

Aveam de mult în minte ideea să mă plimb prin țară cu trenul și să vizitez diferite orașe pe care le-am văzut până acum numai în trecere sau chiar deloc. Așa cum e soarta multora dintre gândurile mele, a rămas și asta până acum numai la stadiul de proiect. Dar s-a ivit o ocazie când mi-am planificat o minivacanță de trei zile în Cipru și am văzut că prețul biletului de avion la întoarcere e cu mult mai scăzut spre Otopeni decât spre Cluj- cu atât de mult mai scăzut încât îmi rămâneau suficienți bani nu numai pentru tren, dar și pentru o noapte de cazare cu buget modest într-un oraș de pe traseu. Dacă ăsta nu e un semn că a sosit momentul să îmi testez în viața reală încântarea imaginară și rezistența față de un drum lung cu trenul, atunci semnul acela nu va să vie curând.

 

Da, chiar îmi place mult genul acesta de excursie și o să scriu pe viitor mai mult despre explorările mele. Deocamdată, însă, stând așa, duminica după amiază pe canapea și reflectând asupra călătoriei, mintea îmi e încă ocupată cu un eveniment nefericit, petrecut pe ultimul segment de drum, în intercity-ul luat de la Brașov. La început, totul merge foarte bine și mă felicit pentru organizarea întregii escapade. Trenul e confortabil, pot să îmi încarc telefonul și căștile, găsesc chiar un loc mai ferit, cu mai multe scaune libere, în care mă pot lăfăi în voie, de la vagonul restaurant de îmbie cineva și cu cafea. Visarea mea e întreruptă însă cu puțin înainte să ajungem la Sighișoara, când trenul se oprește brusc, iar lumea se ridică de pe scaune cu un aer de îngrijorare. Îmi scot și eu căștile de pe urechi ca să aflu ce se întâmplă. „A lovit pe cineva!”, „S-a auzit o bubuitură.”

 

Cred că primul lucru care mă izbește e un fel distorsiune a timpului generată de informația a-normală, care operează o adevărată „schimbare de realitate”. Mi se pare că trece neverosimil de puțin timp din momentul opririi trenului și până când aflăm că a lovit un om și că omul e mort- atât de puțin timp că o simt ca pe o înțelegere accesată cu un fel de al șaselea simț. Suntem în primul vagon, iar cel lovit a rămas undeva în partea din spate a trenului. Mă bălăngăiesc și eu ca o gură cască pe treptele vagonului, ca să văd ce se întâmplă afară, până când un grup de adolescenți mă împung discret atenționându-mă că e o postură care li se potrivește mai bine. Una dintre fete și câțiva bărbați coboară din tren și se se îndreaptă spre locul grozăviei. O femeie care vine din spate plângând și văitându-se, cuprinsă după umeri de o alta, și bătrâna care le iese în cale, pe care o întorc în drum, dau în sfârșit un chip și un suflet ororii și mă scot din ușoara stare de șoc și de derealizare. Spune apoi cineva de afară că e un bărbat cel lovit, că a încercat să traverseze linia împreună cu soția, iar în timp ce soția a reușit să treacă, el a fost „prins”. E atât de frapant de fiecare dată să te gândești în ce mod crud și ireversibil plătesc unii slaba judecată de o fracțiune de secundă, încât compulsia de a gândi contrafactual, de a-ți imagina că nu s-a întâmplat, pare aproape o strategie logică, funcțională, de a anula un curs al evenimentelor, pe cât de catastrofal, pe atât de improbabil.

 

Controlorul a trecut deja prin toate vagoanele ca să anunțe pe un ton grav și calm că urmează să staționăm pentru o vreme. Fiecare își are treburile lui. O bunică abia așteaptă mâine aniversarea nepoțelului împreună cu familia și mai are încă pregătiri de făcut, alții sunt pe drum de dimineața, și eu sunt foarte obosită. Dar după toate standardele, să aștepți câteva ore la căldură, având la dispoziție sendvișuri și cafea, e în condițiile date un disconfort minor. Oamenii simt nevoia să vorbească despre ce li se întâmplă, toată lumea sună pe cineva sau tastează cu mai mult entuziasm pe telefon; vorbim și unii cu alții mai mult decât înainte. Îi scriu și eu uneia dintre surori, celei care nu mai e în concediu, și mă întreb dacă să mai bâzâi pe cineva. Intru în vorbă cu un amic pe care îl găsesc online și conversația alunecă încetișor într-un flirt relaxat. Urmărim în liniște cum vin și pleacă pompierii, care nu mai au mare lucru de făcut. Numai un grup de romi de toate vârstele care se grăbesc și ei spre locul accidentului îmi aduce iar lacrimi în ochi. Expresivitatea lor mai puțin inhibată de convenții- cu gesturi ample și cu vocile ridicate, e o ilustrare mai corectă a urgenței și a extraordinarului întâmplării, față de liniștea molcomă și politicoasă a noastră și a autorităților.

 

Pornim, în sfârșit, poate mai repede decât de mă așteptam. Atmosfera mi se pare puțin schimbată- mai caldă, mai deschisă, cu mai mult contact vizual; poate fi istoria deja comună pe care o avem, poate doar timpul mai lung petrecut împreună. Toată lumea e foarte obosită, iar adolescenții sunt primii care dau tot mai multe semne că sunt pe cale să abandoneze idealul controlului inhibitor. Sunt tot mai vorbăreți și mai puși pe glume; trei băieți pornesc în dansul pinguinului pe culoarul din vagon sub privirile indulgente ale călătorilor. Am sentimente amestecate. O parte din mine mă îndeamnă să mă ridic de pe scaun, să le așez o palmă pe braț și să îi dojenesc: „Băieți, trenul acesta a trecut astăzi peste un om.” O altă parte, poate tocmai cea care mai chicotește din când în când la o conversație călduță, zâmbește împreună cu ceilalți călători.

 

Adevărul e că nu știu cum e „sănătos” să reacționezi în astfel de situații, nici cum e „uman” și cu atât mai puțin dacă cele două înseamnă același lucru. Mi-am amintit de două aspecte. În primul rând, că avem nevoie să luăm o anumită distanță față de tragediile care nu ne privesc în mod direct; să reușim să facem asta e esențial pentru supraviețuirea noastră psihologică. Eu multă vreme m-am confruntat un distres empatic care îmi consuma foarte multă energie. Empatia (capacitatea de a te pune în locul celorlalți) e grozavă, dar distresul empatic (tendința de a „prelua” emoțiile celorlalți și de a te raporta la ele ca și cum ți-ar aparține) implică un fel de fuziune psihologică care nu îți oferă distanța necesară pentru a acționa în sprijinul celor față de care empatizezi. În special în astfel de condiții stresante, de ex., de oboseală, de drum lung, aveam tendința să reacționez foarte exagerat la știrile legate de tot felul de accidente și reușeam cu greu să mă reglez, câteodată mai multe zile. Îmi aduc aminte că eram într-un aeroport, după o noapte de nesomn și după o mică petrecere cu una- două beri în seara precedentă, când am citit într-un an despre moartea tragică a mai multor sute de pelerini musulmani din cauza aglomerației și a căldurii; câteva zile m-am gândit la asta. Cred că astăzi o reglare emoțională ceva mai bună mă face să mă pot detașa ceva mai ușor de poverile care nu îmi aparțin. Dar tot mai trebuie să îmi spun din când în când „Nu sunt eu, nu e durerea mea.”

 

Al doilea lucru care mi-a venit în minte e legat de teoria managementului terorii, care se referă, printre altele modul în care oamenii caută să genereze un sentiment al sensului atunci când se confruntă cu conștiința propriei mortalități. De multe ori aceste eforturi, de natură individuală sau culturală, generează un sentiment de vitalitate, de bucurie de a fi viu, alături de reziliență și creștere post-traumatică. Voi povesti altă dată despre cum am trăit aceste procese când m-am simțit atinsă și eu de „aripa morții”. Moartea nefericitului necunoscut nu e nici măcar o „aripă”, e doar un „fulg”, o mângâiere blândă pe dosul palmei, un kind reminder; dar poate că e destul.

 

Băieții încearcă acum pasul de sirtaki și caută să antreneze în joc și publicul; zâmbim, mai mult gândurilor noastre de voie bună decât lor. Trenul alunecă în noapte, grăbindu-se să recupereze timpul pierdut; lăsăm tot mai departe în urmă satul mureșean în care o familie blesteamă clipa de nesăbuință și se pregătește pentru priveghi. Moartea și doliul nu mai au, deocamdată, legătură cu noi. Noi suntem vii și ajungem cu o întârziere de numai 100 de minute la Cluj.