Mi-am amintit azi de o scenă din sitcomul 30 Rocks, în care personajul lui Alec Baldwin, un mare magnat TV, îl cheamă în birou pe asistentul lui și îi arată o casetă cu o scenă din copilăria lui. Personajul lui Balwin copil suflă în lumânările unui tort aniversar și apoi se agită și sare în sus de bucurie când deschide o cutie mare de cadouri. Trebuie să ți-l imaginezi pe Balwin magnat Tv în următorul dialog aproximativ: „Vezi asta? Vezi asta? Vezi cât de fericit eram?”, îi spune el asistentului. „Da, văd, erai foarte fericit. Dar ce era în cutie?”, întreabă asistentul. „Acesta a fost cel mai fericit moment din viața mea. Nu am fost niciodată așa de fericit. Dar asta e problema: nu îmi mai aduc aminte ce era în cutie. Cel mai fericit moment din viața mea și nu îmi mai aduc aminte ce era în cutie! Am nevoie să cauți pentru mine, să afli ce era în cutia aceea și să îmi aduci aici în birou! Vreau să fiu din nou la fel de fericit!”.

 

M-am gândit să sărbătoresc 1 iunie reflectând la ce e în cutia mea, mai ales că în ultimele luni am fost și eu cam nostalgică în legătură cu asta. Am încercat să îmi aduc aminte cele mai frumoase momente din copilăria mea, amintirile pentru care mi-e dor câteodată de copilărie. Mi-au venit în minte lucruri cum ar fi:

Trezitul pentru școală iarna, în casa deja încălzită, scârțâitul cizmulițelor de cauciuc pe zăpadă, în lumina albăstrie a dimineții;

Lucrul la câmp, truda molcomă și comuniunea oamenilor care muncesc împreună la o căpiță de fân; oboseala plăcută pe drumul spre casă în răcoarea serii; apusul soarelui după deal, din culorile căruia încercam să descifrăm eterna enigmă meteorologică a verii: „Oare ploaie mâine- nu ploaie?”;

Duminica: bunăstarea de om proaspăt îmbăiat și trezit în cearceafuri schimbate, florile tăiate de dimineață și puse în pahar, pătura de tăieței învârtită repede după sucitor care face „pleosc” pe masă, curtea Bisericii, prânzul cu toată familia afară sub frăgar;

Cărțile, care se transformau în imagini mentale mișcătoare și în emoții de o intensitate pe care care am pierdut-o la un moment dat și nu am mai regăsit-o niciodată; povestea pe care o poate spune fiecare desen dintr-o carte, felul în care reușește să îți deschidă o întreagă lume;

Cadourile: ochii deschiși dimineața deasupra cutiilor mari și colorate de biscuți și napolitane de Moș Niculae sau asupra pomului de Crăciun; portocalele și ciocolatele mari aduse de părinți și împărțite la trei.

Jocurile cu surorile mele, școala, roadele câmpului toamna și altele pe care nu le mai înșir, pentru că vreau să vorbesc și despre altceva.

 

Nu pare să fie mare lucru. E cam supraevaluată copilăria asta. Multe dintre bucuriile din lista mea nu țin de o vârstă anume, ci mai degrabă de un specific al vremurilor, de o anumită comuniune cu natura, iar multe sunt sunt recuperabile și la vârsta adultă. Pot fi aduse la birou și te pot face la fel de fericit. Duminica, de exemplu, am rătăcit-o într-un program haotic încărcat de ținte și deadine-uri, într-un ritm al vieții în care oricum muncești și faci duș în fiecare zi și toate zilele săptămânii seamănă unele cu altele. Dar poate fi decupată și re-sacralizată prin alte ritualuri. Zăpada a luat-o încălzirea globală, dar pot merge iarna în locuri în care se mai găsește încă și să pun ceasul să sune, să mă trezesc înainte să se lumineze bine de ziuă. Relația mea cu cărțile sunt sigură că poate fi refăcută, trebuie doar să le acord iar aceeași atenție, să mă dedic fiecăreia în parte, așa cum făceam atunci; să mă deschid la poveștile pe care au să mi le spună, nu să le judec ca acum numai prin felul în care îmi pot fi de folos pentru o sarcină sau pentru o diplomă. Îmi pare rău că nu se mai fac căpițe de fân, nu știu ce fel de muncă în echipă ar putea egala asta, dar o să caut până când o să găsesc.

 

În rest, copilăria nu e deloc o vârstă fără griji, fără responsabilități sau fără frustări, așa cum o consideră unii, nici măcar atunci când poate fi numită „fericită”. Și în niciun caz nu e o vârstă a inocenței. Trebuie să înveți tabla înmulțirii, să nu faci porcușori în caiet, să termini temele înainte, să nu te murdărești când te joci, să nu te bagi prin apă rece vara, să înțelegi că nu poate fi cumpărat vaporașul mare de a magazin și alte lucruri grele la vremea lor.

 

Dar ce e adevărat, și asta cu greu poate fi definit și pus pe o listă, e că toate se întâmplă într-un fel de sentiment de înfășare, de protecție, care vine din faptul că ești centrul sau aproape de centrul atenției celor care te înconjoară. Când te duci la mama la birou și ea te plimbă peste tot să te arate la colegi, toată lumea se ridică de pe scaun să te întâmpine ca pe un demnitar și se scotocește prin sertare să te onoreze cu ce găsește mai bun. Fața li se luminează cunoscuților când te văd pe stradă, se uită mai întâi la tine și apoi vorbesc cu părinții, iar primele cuvinte sunt despre tine bineînțeles: „Copilul! Ce maaaare a crescut Copilul!”. Între nevoile tale și lume pare să existe o legătură organică. Pătura de tăieței se grăbește să se întindă ca să îți potolosească ție foamea, ciocolata din magazin e pusă acolo pentru că ți-e ție poftă, când ai teme de făcut e aranjată masa frumos să îți facă loc și toată lumea vorbește încet ca să te poți concentra, lumea îți ascultă cu răbdare poveștile despre cei mai citit sau ai mai văzut la televizor. Tot ce faci tu e important, iar ceilalți au de regulă timp pentru tine.

 

Oamenii au evoluat în așa fel încât tânjesc după starea aceasta paradisiacă, după jocul acesta aparte între părinți și copii.  Pentru o vreme scurtă și privilegiată, copilul și părintele se privesc în ochi, își spun unul altuia că sunt cea mai importantă făptură din Univers și asta îi face fericiți pe amândoi. Așa merge lumea, siguranța aceasta e leagănul în care crești cel mai bine, atunci când ești cel puțin pentru un timp prioritatea celorlalți, iar între nevoie și răspunsul la ea există latența potrivită.

 

Dar acest cocon de siguranță e în primul rând o șansă și nu un dat pentru toți, iar în al doilea rând e menit să fie de scurtă durată și să fie lăsat oricum în urmă foarte repede. Ca adult, dacă le ceri celorlalți aceași atenție și dedicare pe care o primește un copil, te vor eticheta probabil ca „narcisist” sau în alte feluri asemănătoare. Bucuria de a te juca de-a Centrul Lumii are o limită de vârstă foarte îngustă. Dacă o cunoști, atunci poate că îți este câteodată dor de ea și poate că de asta crezi despre Copilărie că e miraculoasă. Merită pusă bine, printre bucuriile care nu se mai întorc niciodată, la fel ca încântarea din dimineața de Moș Niculae. Ești norocos să fie și în trecut. Dacă nu o cunoști, atunci nu trăi asta ca pe o infirmitate. Nu încerca să negociezi cu timpul, să obții amânări, pentru că nu se poate. Pune golul aceasta în același loc cu amintiri despre trecut și îndrăznește să fii adultul care poate ajunge părinte într-o zi.

 

Singurul lucru cu adevărat important și irecuperabil sunt oamenii care ne însoțesc și ne colorează fiecare vârstă. Ei sunt marele cadou din cutie care la un moment dat nu mai poate fi găsit și adus la birou. Pe oamenii din copilărie avem tendința să îi privim mereu prin ochii micului prinț și a nevoilor lui, ca pe făpturile acelea de care avem nevoie, dacă nu pentru altceva, măcar pentru a ne asigura că suntem în continuare importanți. Desprinzându-ne însă de viziunea aceea egocentrică asupra lumii, înțelegem că nimeni nu ne aparține. Și atunci putem să mergem cu inima mai ușoară duminica la masă cu cei prezenți și să îi lăsăm să plece pe cei care au de plecat.