Pagină web realizată în program pentru crearea site-uri, WebWave.

„We are all lonely ships in a dark sea. We see the lights of other ships and their presence gives us great confort.”

Irvin Yalom

Am văzut în copilărie un film sau un desen animat din care îmi mai aduc aminte numai câteva secvențe. Era despre un personaj numit Nimic care putea să înghită într-o clipă orice obiect. Scena care mi-a rămas în cap era cu o casă care avea un gard și niște pietre în jurul ei. Iar Nimicul a venit și le-a mâncat, făcând să dispară pietrele pe rând, apoi gardul și în cele din urmă, casa. Cred că ceea ce am simțit atunci, privind la obiectele acelea care dispar una câte una, se apropie mult de ceea ce psihologii numesc sentimentul de gol sau de vid interior (inner emptiness). Un sentiment de dezolare, de alunecare într-un abis interior din care lipsește orice bucurie sau speranță, de depresie și singurătate extremă.

Ai simțit vreodată că ești cumplit de singur? Poate atât de singur ca și cum ai fi ultimul om rămas în Univers? Ți s-a întâmplat să încerci să înțelegi ce simți, dar să găsești în interiorul tău o gaură neagră care pare că te absoarbe? Ai încercat vreodată să scapi din gaura asta refugiindu-te într-o formă sau alta de adicție? Te-ai simțit vreodată disperat din cauză că nu ești suficient de iubit? De fapt, are toată ideea asta de gol interior vreun sens cât de mic pentru tine, îl poți lega de experiențele tale?

Postarea de azi mi-a fost inspirată de o discuție de pe un grup de consiliere și psihoterapie. Unul dintre membrii grupului își exprima nemulțumirea față de relațiile cu terapeuții la care a apelat și care, simțea el, nu i-au oferit empatia și căldura de care avea nevoie. Am meditat un pic la nevoia puternică de conexiune emoțională pe care o are persoana respectivă și la ceea ce părea un gol interior adânc și dureros, dar mai ales la felul în care cultura în general și chiar literatura psihologică mai mult sau mai puțin științifică, e plină de false promisiuni cu privire la măsura în care relațiile cu ceilalți, inclusiv relația terapeutică, pot răspunde la nevoile noastre emoționale. De fapt, de câtă iubire avem nevoie pentru a umple acest gol și unde o putem obține? Dacă vrei să explorezi puțin această întrebare, îți propun un exercițiu de imaginație.

Încearcă să vizualizezi emoția de gol interior, orice înseamnă el pentru tine personal, ca pe o peșteră întunecoasă, umedă, rece și întortocheată. Acum tu trăiești în ea, nu ea în tine, și asta poate că te sperie și te dezgustă. Imaginează-ți un balon luminos care începe să plutească prin peșteră. Face un pic de lumină, face un pic cald, dar nu destul. Mai apar și altele. Dă-i un nume fiecăruia- un părinte, un frate, un prieten, un partener romantic, un mentor- cine sunt luminile astea care fac vidul mai suportabil? Dacă nu este nimeni, chiar nimeni, fă-ți curaj și întreabă pe un ton hotărât dacă nu are cineva un foc (dar nu striga prea tare). Uneori, un terapeut poate fi cel care aprinde prima lumină. Dar oricum, uite că râmân încă coridoare întunecate, hăuri de nepătruns, uite că ți-e încă frig și te simți în continuare singur. Ai nevoie de mai multă căldură, baloanele astea sunt tare proaste! Te superi pe ele și le trântești de pereți sau te superi pe tine și te gândești că nu meriți mai mult. Mai bine să dispară toate atunci, să nu mai fie nimeni și te descurci tu singur să umpli toate hăurile, cu ce știi tu!

Te poți afla însă într-o mică eroare: de fapt, dacă lângă tine se aprinde o lumină, una singură, mică și plăpândă, nu ai nevoie de mai mult. Iți dorești și poți avea mai mult, dar nu ai nevoie.

În viața de adult, relațiile sănătoase, printre care se poate găsi și relația terapeutică, nu au rolul de a te face să te simți pe deplin în siguranță sau de a umple pe de-a întregul golul tău interior. Ele te fac însă să te simți suficient de în siguranță pentru a putea contempla solitudinea care rămâne în afara limitelor lor. Tocmai în acest spațiu al singurătății pe care ai acum curajul să o asumi și să o explorezi, se află creșterea și împlinirea de sine.

Opusul vidului și al singurății nu este iubirea, ci este sensul (meaning) sau scopul (purpose); și fără grijă, că sensul implică și iubire, adesea de o calitate foarte bună. Sentimentul sensului în viață pare să fie dat de orientarea spre scopuri care îți implică întreaga personalitate, scopuri care permit cultivarea abilităților și a punctelor tale forte. La baza sentimentului de sens al vieții stă concepția ta mai generală despre univers, despre trecutul, prezentul și viitorul vieții pe Pământ și despre modul în care te integrezi tu în acest ansamblu. De multe ori această viziune integratoare asupra locului pe care îl ocupăm în univers este pusă în legătură cu o anumită perspectivă de natură religioasă sau cel puțin spirituală, dar nu întotdeauna. În orice caz, sentimentul sensului se leagă de conștientizarea valorilor personale și de angajamentul față de cultivarea lor. Tot sensul este și răspunsul la împlinirea nevoilor tale, mai ales atunci când aceste nevoi sunt conștientizate prin prisma viziunii tale asupra locului tău în univers.

Când vine vorba despre căutarea surselor de sens, principiul de bază e simplu și reprezintă de fapt motorul întregului sistem viu: „Trăiește și dă viața mai departe!”. Odată cu modificările apărute la nivelul creierului și ale conștiinței, corelate cu dezvoltarea diferitor forme de manifestare culturală, am descoperit emoții și scopuri noi și am învățat să interpretăm și să reinterpretăm acest principiu în moduri care par să nu mai semene cu cele de la început. Iar asta nu face decât să ne îmbogățească sursele de sens. Eforturile depuse pentru conservarea vieții și pentru creșterea, educarea și bunăstarea generațiilor viitoare pot lua astăzi formele cele mai diverse, în funcție de preferințele personale sau de concepțiile noastre despre lume și se apropie cel mai mult de sensul primar al nevoilor noastre fundamentale. Oamenii mai tind să găsească sens în auto-realizare (cultivarea și implementarea abilităților personale în activități orientate spre scop), în auto-transcendență (angajamentul față de scopuri care depășesc nevoile personale imediate și care se pot lega sau nu de ideea unei conexiuni cu o formă cosmică, imaterială), în cultivarea ordinii (de exemplu, prin angajamentul față de un set de reguli sau valori relevante din punct de vedere religios sau spiritual) și bineînțeles în cultivarea micilor plăceri și bucurii ale vieții, singuri sau împreună cu alții.

Un ingredient necesar al sentimentului sensului și a scopului în viață este însă efortul personal, care la rândul lui are în spate o asumare. În cele din urmă, numai tu poți să pui la punct peștera aceea și să faci din ea un cămin confortabil. Sensul e o lumină pe care numai tu o poți aprinde și poate că sunt colțuri ale peșterii tale în care e singura lumină care va ajunge vreodată. Ca să începi să faci asta, ai nevoie de un pic, numai un pic de căldură, cât să îți faci curaj, iar apoi vei vedea cum, pe măsură ce faci mai multe lucruri mici cu sens, vine mai multă. Sigur, începe și tu cu un pic de curățenie, aruncă sticlele goale, ambalajele de la ciocolată sau ce ai mai dosit printre crăpături, dă cu mătura după baloanele alea ce scot fum toxic de îți taie respirația. Dar nu zăbovi prea mult nici cu asta, să nu îți ocupe toată ziua și să lași iar pe mâine. După ce ai aranjat un pic și vine în sfârșit ziua de azi, poți pune golul înapoi în tine.

Articole din această categorie