Pagină web realizată în program pentru crearea site-uri, WebWave.

Foto: ceramică cipriotă; o legătură tangențială cu subiectul- m-a impresionat modul de reprezentare a peștelui ca parte componentă a corpului păsării; peștele ca geon, ca formă fundamentală a percepției; mintea umană încercând să structureze lumea.

Context:

Câteva reflecții, plecând de la un articol semnat de Evan Horowitz, referitor la efectul Flynn inversat - adică declinul coeficientului de inteligență observat în ultimii ani în unele țări dezvoltate, după o creștere treptată a coeficientului de inteligență pe parcursul secolului 20, tendință corelată cu nivelul de industrializare și cunoscută sub denumirea de efectul Flynn.

IQ rates are dropping in many developed countries and that doesn't bode well for humanity

Articolul meu se va abate ușor de la subiect. Mă interesează acest fenomen, al  evoluției coeficientului de inteligență în general, dar deocamdată nu mă îngrijorează în mod deosebit scăderea coeficientului de inteligență în sine. Tezele pe care voi încerca să le susțin sunt că:

1. Avem deja foarte mult potențial intelectual nevalorificat sau utilizat neconstructiv. Înainte să ne îngrijorăm de scăderea coeficientului de inteligență, să ne gândim la modul în care putem valorifica mai bine acest potențial.

2. Creșterea la nivel populațional a coeficientului de inteligență ar putea să nu fie lipsită de  „efecte secundare”. Chiar dacă nici scăderea inteligenței nu e de dorit, poate că ne prinde bine o pauză.

* Pentru simplitate, voi folosi coeficientul de inteligență, IQ, inteligența, potențialul intelectual general ca fiind aproximativ sinonime, deși aici s-ar deschide o paranteză foarte largă.

Motivația cognitivă

Voi pleca de la ideea că scorul obținut la un test de inteligență generală reprezintă rezultatul interacțiunii dintre potențialul genetic, factorii de mediu care au stimulat sau nu fructificarea acelui potențial și anumite circumstanțe în care se realizează testarea (1, 2)- de exemplu, nivelul de motivație pe care o are persoana testată (3,4). Un scor IQ nu reprezintă neaparat potențialul maximal al persoanei, iar aspectul acesta e foarte important mai ales atunci când facem comparații între diferite grupuri. Așa cum arată și Evan Horowitz, în spatele acestei scăderi a coeficientului de inteligență din ultimii ani se pot afla atât factori genetici (ex., persoanele cu un IQ mai redus au mai puțini copii) (5), cât și de mediu (ex, factori care țin de educație- reducerea valorii pe care o are educația și cunoaștere, sarcinile de muncă care sunt mai puțin stimulative din punct de vedere cognitiv) (6, 7).

Voi lăsa pentru altă dată tratarea factorilor de genetici și mai ales a factorilor de mediu (educaționali) implicați în dezvoltarea inteligenței.  Pentru scopurile postării de astăzi, vreau doar să subliniez că motivația merită luată în considerare nu numai pentru măsurarea scorului IQ, ci în general pentru modul în care ne folosim inteligența în sarcinile cognitive de zi cu zi. Legat de măsurarea inteligenței, se pare că cei care au un nivel mai scăzut al coeficientului de inteligență sunt în general mai puțin motivați să se implice în sarcinile de testare. Într-o serie de experimente, s-a încercat creșterea motivației participanților, prin oferirea unor recompense materiale (de exemplu, albumele unor artișit preferați) în cazul în care reușeșc să își îmbunătățească performanța la o a doua testare. Rezultatele arată că recomensele au dus la creșterea scorurilor IQ, tocmai la cei cu un nivel de inteligență mai scăzut, care sunt în general și mai puțin motivați să se implice în sarcinile de testare, cu până la 0,94 abateri standard. Aceste rezultate pot fi interpretate în sensul că în spatele unui scor IQ crescut s-ar găsi atât un nivel ridicat de abilități cognitive, cât și un nivel ridicat de motivație, în timp ce în spatele unui scor IQ scăzut s-ar putea găsi fie un nivel scăzut de abilități, fie un nivel scăzut de motivație (4).

Dincolo de măsurarea inteligenței, este studiat efectul mai general al motivației pentru implicarea în efort cognitiv sau motivație cognitivă, care se definește prin dispobilitatea de a aloca resurse pentru sarcinile cognitive mai complexe. Această disponibilitate depinde atât de anumite trăsături individuale (cum ar fi preferința) mai generală pentru sarcini complexe), cât și aspecte ce țin de contextul în care se desfășoară o anumită sarcină (de exemplu, nivelul de oboseală, nivelul emoțiilor pozitive/negative). Dacă ne confruntăm cu sarcini complexe, dar nu reușin să alocăm suficient efort pentru a le rezolva, riscăm să interpretăm greșit anumite situații sociale și să luăm decizii eronate (7,8).

Nu vreau să mă abat prea mult de la subiect, e aici material disponibil pentru câteva articole. Vreau doar să vă invit pe cei care citiți această postare să vă gândiți dacă depuneți suficient efort cognitiv/intelectual pentru a înțelege situațiile pe care le considerați importante și față de care aveți opinii puternice; dacă cei pe care îi urmăriți și care vă influențează opiniile fac acest lucru. Pe mine, unul dintre aspectele care m-au frapat cel mai mult în ultima vreme pe social media este că, atunci când apare o temă controversată, mulți oameni par să aibă o motivație foarte scăzută să afle mai multe informații despre subiect sau să își formeze un punct de vedere obiectiv și sunt preocupați mai degrabă să își semnalizeze apartenența la un grup de referință. Mă refer nu numai la oamenii simpli, ci chiar la anumiți formatori de opinie sau oameni de altfel destul de bine informați în domeniul lor de activitate. De multe ori ajungem să rostogolim slogane sau să ne ambalăm în diferite controverse pentru că nu „ne punem mintea la contribuție” ca să construim o opinie cât mai informată asupra subiectului.

Gândire critică, baza de cunoștințe, gândirea științifică

În aceeași ordine de idei, sunt și multe situații în care oamenii nu își actualizează potențialul intelectual sau o fac într-un mod „ciudat”, pentru că le lipsesc anumite cunoștințe și competențe specifice legate de evaluarea și de utilizarea informațiilor. Studiile arată că gândirea critică (definită într-un sens larg ca un stil de gândire orientat spre scop, care are la bază regulile logicii și anumite standarde legate de acceptarea dovezilor, și având la bază o anumită motivație pentru scepticism și cunoștințe specifice) se asociază invers proporțional cu aderarea la credințe nefondate (unsubstatiated beliefs), chiar și atunci când este controlat efectul inteligenței. Altfel spus, o persoană inteligentă care are abilități reduse de gândire critică poate crede în diferite teorii „conspiraționiste” sau pseudoștiințifice (10). Mai mult, aceasta își poate folosi chiar inteligența pentru a elabora teoriile respective.

O să ofer un exemplu din mediul online, deși nu îmi prea place să vorbesc despre oameni în absența lor. Nu știu câți dintre voi l-ați urmărit pe Alexandru Pârgaru- un tânăr care apărut în trecut la  emisiuni de „spiritualitate” (de fapt, cu un conținut foarte eclectic) și a făcut ceva vâlvă acum vreo trei ani în urma unei apariții la Românii au talent; fără nicio intenție de a-l pune într-o lumină proastă, vă invit să vizionați câteva clipuri de pe youtube, dacă nu le-ați văzut deja, pentru că mi se par foarte ilustrative pentru procesul pe care îl descriu (11, 12). Eu l-am următit de când era mic, pentru că mă uitam la genul acesta de emisiuni, și știu că la un moment dat am citit informația că în urma unor teste cognitive profesioniste a rezultat că e supradotat intelectual (asta ar însemna un IQ peste 130). Ce s-a ales de acest potențial intelectual? S-a irosit mult, dacă mă întrebi pe mine, deși poate alții sunt de altă părere. S-a irosit pentru că mintea lui a fost hrănită de mic cu un anumit tip de informație, și mai ales a fost stimulată să se raporteze la informație într-un anumit fel- fiind, de exemplu, încurajat să dezvolte producții tot mai originale ale imaginației, dar fără să-și cultive deloc gândirea critică.

IQ-ul oferă, prin urmare, un potențial, un material din care se pot modela moduri diferite de gândire, în funcție de anumite abilități cognitive mai specifice, de motivație, cunoștințe sau experiență. Eu fac parte dintr-o bulă mai raționalistă, unde am văzut că sunt etichetați destul de dur cei care promovează „pseudoștiința”.  Eu cred însă că mulți dintre einu au o problemă la nivel de inteligență, doar că nu și-au dezvoltat abilitățile de gândire critică și nu au învățat anumite aspecte specifice procesului științific, dintre care unele se învață formal. Îmi amintesc că la un moment dat spunea cineva pe internet că nu are nevoie de medici care să facă popularizarea științei, pentru că poate citi singur articole de specialitate, chiar dacă nu a terminat medicina; sunt și influenceri care au terminat medicina și cred că nu mai au nevoie de asociațiile profesionale, din același motiv. Acum, ca să citești un articol de specialitate, trebuie să ai anumite cunoștințe în domeniu, plus cunoștințe de metodologia cercetării și de statistică. Știu că asta am învățat și eu în primul an la facultate și am fost foarte încântată de noile mele jucării. Abia când am ajuns la master, însă, am învățat câte ceva despre cum se evaluează calitatea unui articol, cum îl așezi într-un ansamblu, în relație cu alte studii. Mi s-a părut destul de provocator procesul și mi-am dat seama că există un „next level” în înțelegere științei peste care treci cu un anumit efort. Sigur că e nevoie de un anumit nivel de inteligență ca să treci prin etapele astea- dar nu trebuie să fii supradotat; pe de altă parte, inteligența singură nu ține locul învățării formale, explicite, și nici a exercițiului specific în acest sens. Ideea pe care vreau să o transmit aici e că avem destul de multă inteligență nefructificată din cauza educației științifice deficitare, sau chiar antrenată în moduri de gândire pe care le-aș considera mai puțin …productive din punctul de vedere al cunoașterii.

„Efectele secundare” ale inteligenței

Voi încheia cu un aspect ceva mai speculativ. M-am tot gândit în ultima vreme la efectele mai generale pe care le-a antrenat creșterea IQ de pe parcursul secolului 20 (efectul Flynn) și în ce măsură sunt ele deja vizibile sau urmează să se arate pe parcurs. Mă întreb care sunt de fapt cele mai importante modificări cognitive care au avut loc odată cu creșterea inteligenței, dacă s-a schimbat ceva semnificativ în felul în care gândesc oamenii și dacă nu există și „efecte secundare”.

Anumite studii desfășurate în paradigma psihologiei evoluționiste, de exemplu, confirmă asocierea dintre inteligență, pe de o parte, și unele preferințe mai noi din punct de vedere evolutiv, cum ar fi liberalismul, ateismul sau monogamia masculină, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, persoanele mai inteligente ar fi mai predispuse să adere la așa-zise valori liberale care implică, printre altele, distribuirea resurselor proprii către persoane care nu sunt înrudite cu ele, dar au și o  predipoziție mai ridicată spre a respinge religiile tradiționale și au un nivel mai ridicat de ateism (13) .

Deși abordarea evoluționistă în sine nu e lipsită de controverse, studiile confirmă că persoanele cu un nivel mai ridicat de inteligență tind spre liberalism (aici pare să existe, de fapt, o asociere în formă de U, 14), și au un nivel general mai scăzut de religiozitate (15). De reținut faptul că asocierea nu înseamnă cauzalitate și oricum, caracterul „pozitiv” pe care îl atribuim în general inteligenței, nu înseamnă neaparat că tendințele cu care este asociată inteligența capătă un caracter „rațional”. Este interesant în acest sens sinteza referitoare la mecanismele care explică asocierea dintre inteligență și religiozitate, pentru că majoritatea acestor mecanime NU se leagă de faptul că inteligența ar acționa asupra religiozității prin creșterea gândirii critice, așa cum s-ar aștepta unii (14).

Subiectul este interesant pentru mine și la nivel personal, deoarece am trecut și eu printr-o schimbare fundamentală din punctul de vedere al credinței religioase, îndepărtându-mă de religie, și cred că e o modificare destul de importantă din punct de vedere psihologic. Un alt aspect la care mă gândesc tot mai des în ultima vreme că probabil  îndepărtarea de religie nu se face brusc, în termeni de „totul sau nimic”, ci poate implica anumite schimbări în gândirea religioasă și în sentimentele religioase, care se manifestă prin formele mai mult sau mai puțin organizate sau consistente de spiritualitate modernă.

În altă ordine de idei, unele studii arată că inteligența verbală se asociază pozitiv cu tendința oamenilor de a rumina în legătură cu evenimentele din trecut sau de a se îngrijora în legătură cu viitorul, ceea ce corelează de asemenea cu niveluri mai crescute de anxietate și de depresie (16).  Ruminația (care se referă în acest context la tendința constantă de a te concentra asupra emoțiilor negative pentru a le identifica cauzele și consecințele) este un mediator între traumele din copilărie și simptomele de anxietate și de depresie de la vârsta adultă (17). Cu alte cuvinte, o inteligență verbală mai crescută ne poate facilita, în anumite condiții, adâncirea în analize și în interpretări ale evenimentelor trecute și ale emoțiilor pe care le trăim, care prelungesc efectul traumelor din copilărie și starea de nefericire. „Câtă luciditate, atâta dramă”. Gândim uneori prea mult, trăim prin intermediul imaginației mai mult într-o lume a posibilului decât în realitate, nu reușim să uităm evenimente care ne distrag atenția de la prezent- toate aceste pot fi moduri diferite în care supra-funcționarea proceselor cognitive superioare ne încurcă mai mult viața decât o simplifică. (Inteligența non-verbală, totuși, se asociază cu o tendință mai redusă de a ne pierde în gânduri negative în legătură cu un eveniment trecut (16), dar am vrut să dramatizez puțin și să subliniez  ideea că inteligența ridicată nu e lipsită de efecte secundare).

Concluzia mea este că merită să ne gândim cum ne putem folosi mai bine potențialul cognitiv. Pentru mine, asta înseamnă: motivație de depune efort pentru a înțelege subiectele față de care tind să am reacții emoționale sau opinii puternice; uneori, motivație mai puternică pentru înțelegere decât pentru exprimarea afilierii la grup; dezvoltarea bazei de cunoștințe în domenii relevante; angajament pentru gândirea critică și scepticism sau cel puțin un bun discernămât între cunoaștere și metaforă; ceva disciplină la nivelul imaginației cam luxuriante și a contorsiunilor ruminative.

1. Neisser, U., Boodoo, G., Bouchard, T. J., Jr., Boykin, A. W., Brody, N., Ceci, S. J., Halpern, D. F., Loehlin, J. C., Perloff, R., Sternberg, R. J., & Urbina, S. (1996). Intelligence: Knowns and unknowns. American Psychologist, 51(2), 77–101.
2. Kan, K. J. (2012). The nature of nurture: the role of gene-environment interplay in the development of intelligence (p. 134). Universiteit van Amsterdam [Host]. https://citeseerx.ist.psu.edu/document?repid=rep1&type=pdf&doi=e589d65674e24e329724abc4d7da17470a7cbe3b
3. Ganuthula, V. R. R., & Sinha, S. (2019). The looking glass for intelligence quotient tests: the interplay of motivation, cognitive functioning, and affect. Frontiers in psychology, 10, 2857.
4. Duckworth, A. L., Quinn, P. D., Lynam, D. R., Loeber, R., & Stouthamer-Loeber, M. (2011). Role of test motivation in intelligence testing. Proceedings of the National Academy of Sciences, 108(19), 7716-7720.
5. Lynn, R., & Harvey, J. (2008). The decline of the world's IQ. Intelligence, 36(2), 112-120. http://www.iapsych.com/iqmr/fe/LinkedDocuments/lynn2008.pdf
6. Bratsberg, B., & Rogeberg, O. (2018). Flynn effect and its reversal are both environmentally caused. Proceedings of the National Academy of Sciences, 115(26), 6674-6678., https://www.pnas.org/doi/10.1073/pnas.1718793115
7. Zysberg, L. (2019). The Reversal of the Flynn Effect and Its Reflection in the Educational Arena: Data Comparison and Possible Directions for Future Research and Action. Roczniki Pedagogiczne, 11(3), 147-157.
8. Westbrook, A., & Braver, T. S. (2015). Cognitive effort: A neuroeconomic approach. Cognitive, Affective, & Behavioral Neuroscience, 15, 395-415.
9. Blaise, M., Marksteiner, T., Krispenz, A., & Bertrams, A. (2021). Measuring motivation for cognitive effort as state. Frontiers in Psychology, 12, 785094.
10. Bensley, D. A. (2023). Critical thinking, intelligence, and unsubstantiated beliefs: An integrative review. Journal of Intelligence, 11(11), 207.
11. https://www.youtube.com/watch?v=xLq5EF2_GOA&t=484s
12. https://www.youtube.com/watch?v=DDR45m7I9t8
13. Kanazawa, S. (2010). Why liberals and atheists are more intelligent. Social Psychology Quarterly, 73(1), 33-57.
14. Solon, I. S. (2014). How intelligence mediates liberalism and prosociality. Intelligence, 47, 44-53.
15. Zuckerman, M., Silberman, J., & Hall, J. A. (2013). The relation between intelligence and religiosity: A meta-analysis and some proposed explanations. Personality and social psychology review, 17(4), 325-354.
16. Penney, A. M., Miedema, V. C., & Mazmanian, D. (2015). Intelligence and emotional disorders: Is the worrying and ruminating mind a more intelligent mind?. Personality and Individual Differences, 74, 90-93.
17. Kim, J. S., Jin, M. J., Jung, W., Hahn, S. W., & Lee, S. H. (2017). Rumination as a mediator between childhood trauma and adulthood depression/anxiety in non-clinical participants. Frontiers in psychology, 8, 1597.

Articole din această categorie