Câteva gânduri despre controversa legată de manele și Coldplay, chiar dacă nu dintr-o postură prea competentă. Am o cultură muzicală destul de precară, consum în general muzică comercială și nu cred că m-am autodefinit vreodată prin muzica pe care o ascult- cel puțin nu față de alții. Nu ascult manele, dar în contextul acesta cred că e clar că nu aș putea avea nici emoții puternice împotriva unui anumit stil muzical. E de așteptat ca cineva care se identifică mai mult cu un anumit gen de muzică să poată respinge mai puternic un alt gen și să se simtă mai revoltat când se trezește fără voia lui într-un context în care pare că ar asculta ceva ce-i displace. De asta cel de-al doilea meu gând de empatie a mers către oamenii din public care probabil s-au simțit jigniți și manipulați când un artist pe care îl respectau i-a făcut ascultători de manele. A fost doar al doilea meu gând de empatie, pentru că primul a mers bineînțeles către băiatul huiduit, din motive pur subiective- mi-e mai ușor să mă identific cu un cântăreț bătut cu roșii decât cu un meloman ofensat. Întâmplarea m-a făcut însă să reflectez puțin la negocierea sensurilor și a semnificațiilor în cultura populară muzicală și la artă, kitsch și emoții estetice. Sunt aici niște concepte din estetică și din psihologia artei pe care nu le cunosc în profunzime, dar zic și eu ce mi-a trecut prin minte pe subiect.

 

În primul rând, mi se pare interesant cum se negociază semnificația actului artistic între public și artistul care realizează spectacolul. Pentru cineva care se identifică puternic cu muzica pe care o ascultă și se exprimă prin ea, să meargă la un concert poate însemna printre altele și să își afirme o anumită identitate- de exemplu, că este ascultător de muzică X, nu se muzică Y, X și Y asociindu-se cu experiențe și valori diferite; o formație „bătrână” poate fi coloana sonoră a copilăriei și sau a adolescenței cuiva, ceea ce înseamnă multe amintiri evocate, așadar mai multă semnificație personală. Și vine omul din posterul de pe perete și spune: „Hello, Calcutta!”. Dar artistul are și el filmul lui, el nu a venit doar să cânte sau să vă amintiți împreună de tinerețe; el a venit să inspire, să educe, să te provoace, să distribuie idei, să facă lumea un loc mai bun. Ai spune pe de o parte că e arta lui și are dreptul să facă ce vrea cu ea; dar arta e spectacolul complet, nu numai muzica din el și ceea ce se petrece pe scenă; publicul e o parte de spectacol sau cel puțin contribuie la el mai mult decât cu un like pe youtube. Și atunci trebuie să ajungem la un acord despre ce înseamnă că stăm aici împreună și cântăm manele. M-am gândit la început că au dat-o în bară atât artiștii cât și spectatorii pentru că le-a păsat prea puțin de ce înseamnă spectacolul pentru celălalt. Aplauzele din a doua seară arată însă că există loc mereu pentru negocierea semnificațiilor culturale. (Stai, că altceva am vrut să zic, nu că eu cred că tu ești manelist, dar uite...)

În al doilea rând, mi se pare că sunt cel puțin trei planuri prin care putem privi repulsia față de manele și implicit „reeducarea” pentru acceptarea lor și disponibilitatea de a le asculta intelectualicește.

 

Primul plan ar avea legătură cu anumite aspecte estetice, corelate cu cele sociale- diferența dintre artă și kitsch, dintre bun gust și prost gust, dintre elaborat și simplu, dintre cultura elitei și cea populară. Dacă susține cineva că manelele sunt în mod obiectiv la fel de bune/frumoase ca orice alt gen muzical sau că în general nu există muzică „bună” sau „slabă”, nu sunt de acord. Totuși, cred există muzică de o calitate și mai slabă și care sună și mai puțin plăcut urechii decât manelele. Cu rezerva că, așa cum am spus, nu am o părere avizată în domeniu, bazându-mă doar pe urechea mea aș include aici mare parte din ceea ce se numește acum muzică „populară”. Cea mai mare tortură muzicală pe care am trăit-o în viața mea a fost la un ospăț în Banat; nu vreau să jignesc pe mine, dar îmi venea să mă rog pentru o manea. Cu toate astea, per ansamblu, m-am simțit bine.

O idee mai realistă promovată de cei care susțin integrarea manelelor în spectacole de alt gene e că deși nu ar fi la fel de complexe ca alte genuri mai culte, este o valoare să le oferi un spațiu de difuzare sau chiar să le asculți, ca pe o formă de artă populară care cuprinde și exprimă experiențele și trăirile unor grupuri marginalizate (cam asta era ideea celor de la Coldplay, am înțeles). Persoanele aparținând acestor grupuri ar avea oricum mai puține șanse să dezvolte instrumente mai elaborate de exprimare. Experiența estetică la care ești invitat nu ar proveni direct din calitățile produsului artistic (sau nu numai din asta), ci și din povestea pe care o spune artistul și mai ales din faptul că ești deschis spre a înțelege semnificațiile pe care le are un produs artistic pentru „celălalt”. E o experiență social- estetică (nu e așa concertul oricum?).

 

Trebuie să recunosc că mie invitația asta mi se pare foarte atrăgătoare, chiar dacă ar putea cuprinde și o capcană. (Capcana e legată de faptul că poate riști să accentuezi stereotipurile despre un grup dezavantajat, echivalându-i cultura cu un gen muzical mai puțin elaborat: dacă vrem să ne apropiem de romi ascultându-le muzica, de ce să nu ascultăm cea mai bună muzică a lor? Dar, cum nici majoritatea românilor nu ascultă cea mai bună muzică românească, dacă vrei să te apropii de cel mai simplu om dintre cei simpli și să trăiești cu el muzica lui....ok)

Oricum, văd sensul unei astfel de idei. Chiar dacă nu mi-a plăcut deloc muzica de la ospăț, mi-a plăcut să ascult muzica cu oamenii respectivi și mi-a plăcut bucuria lor legată de muzică. La un moment dat, totul mi se părea frumos și oarecum transcendental: muzica cea urâtă și tinerii cei frumoși care s-au învârtit toată noaptea în ritmul ei; zgomotul și elementul uman care îi găsea sens.

Pot găsi și un fel de frumusețe în povestea pe care o spune băiatul sărman care ajunge să cânte pe scenă la Untold sau împreună cu Coldplay. M-am uitat atunci când a fost scandalul cu Gheboasă la câteva dintre clipurile lui (cred că piesele lui se încadrează la trap) și unele scene mi-au plăcut; cred că mă prind de ce vrea să zică autorul- tânărul sărac care se visează Mbappe și hârtiile de un leu pe care le aruncă în aer îmi trezesc ceva sentimente. Dar cred că partea de artă din videoclipurile respective e dată de măsura în care băiatul reușește să transmită un fel de ironie, de distanță față de povestea pe care o spune. Când apar fetele dansând printre bani, am o reacție nesigură- mai ține ironia oare și aici?

 

Cel de-al doilea plan al discuției despre repulsia față de vs acceptarea manelelor e distanța față de aspectele morale pe le înfățișează mai ales prin textele și elementele lor vizuale. O imagine cu un grup de fete frumoase peste care plouă cu bani poate fi doar un cadru din imaginația unui băiat sărac oarecare (și am toată deschiderea să aflu despre trăirile lui) sau poate fi reprezentarea unei realități odioase la care artistul se uită cu indulgență. Diferența dintre cele două e dată de aspecte de finețe și cred că cel puțin teoretic manelele pot promova atitudini antisociale sau se pot distanța de ele, chiar dacă le reprezintă. Părerea mea e că cele din ultima categorie pot ajunge chiar la un nivel ridicat de calitate, mai ales dacă sunt și elaborate de cineva care se pricepe.

 

Cred că mai este însă un al treilea plan relevant pentru oroarea față de manele vs pentru promovarea lor- e o dimensiune puternic încărcată afectiv construită în jurul emoției de dezgust. Aici poate intra și elementul rasist, dar nu numai el. Dezgustul e o emoție „morală” care se asociază cu tendința de eliminare, de respingere agresivă, de anulare a elementului care îl provoacă, iar motivația e legată de frica de contaminare. Nu doar că manelele ar avea păcatele estetice și morale de mai sus, dar ele ar putea avea și un efect de contaminare cu asemenea scăpări. E complicat, și aș citi cu siguranță mai multe studii înainte să mă pronunț în legătură cu efectele unui anumit gen de muzică. Pe de o parte, da, produsele acestea artistice complexe- care cuprind elemente auditive, vizuale și text și care se pot multiplica rapid pe rețelele sociale cuprind anumite meme (un fel de unități culturale) care ar putea fi asimilate foarte ușor Pe de altă parte, e și un strop de irațional în frica de contaminarea cu narcisism sărăcie sau infracționalitate de la maneliști, ceva ce ține și de nesiguranța noastră identitară. Realitățile sociale pe care le înfățișează manelele sunt pur și simplu atât de aproape de noi și de ceea ce suntem, încât simțim nevoia să ne pălmuim și să le scuturăm de pe noi ca pe niște purici. Ne mai și confundă ăștia din când în când.

 

Prețuiesc foarte mult libertatea experienței interioare și libertatea de exprimare. Libertatea de a te simți bine bine dând din buric pe o manea ca și pe aceea de refuza o astfel de bucurie. Mă întristează cumva că discuțiile din spațiul public dau prilej de scoate la iveală idei rasiste puse la sertar, totuși îmi sună un pic a santaj și insistența că manelele trebuie acceptate în orice spațiu, de orice public. Dar până mă lamentez eu aici pe zece pagini, empatizând ba cu unii ba cu alții, publicul și artiștii (inclusiv cei invitați) s-au împăcat și s-au pupat deja. Ăsta e războiul cultural de mare viteză.