Pagină web realizată în program pentru crearea site-uri, WebWave.

Inspirată de o discuție de pe un grup de Facebook și de bucuria faptului că de o vreme dorm un pic mai bine, vreau să vă povestesc despre procesul de evaluare psihiatrică/psihologică prin care am trecut recent și în urma căruia a rezultat, spre dezamăgirea mea inițială, că NU am ADHD, așa cum ajunsesem să cred. Părea un plan bun să primesc niște pastile care să îmi pună într-o oarecare ordine tot haosul în care ajunsesem să mă desfășor mai ales pe fondul insomniei cronice care s-a accentuat în ultimii doi ani, dar nu a fost să fie. Cred că povestea mea ar putea fi relevantă și pentru alții care se bănuiesc de tot felul de neurodivergențe și pentru o discuție mai largă legată de ce înseamnă sau nu un diagnostic psihiatric și ce poate face psihologia/psihiatria pentru noi.

Ca să încep cu anamneza, insomnia e prima problemă psihologică cu care îmi aduc aminte să mă fi confruntat. Am niște imagini foarte clare în minte cu mine stând în pătuț în semiîntuneric, uitându-mă la umbrele de pe pereți și făcând cu ele tot felul de povești în capul meu, în timp ce toată lumea din casă doarme. Familia de urși proiectată pe perdeaua prinsă în ușă, care urca în fiecare seară spre bârlogul din vârful muntelui, e una dintre cele mai vii imagini pe care le am din copilărie. Cognitiv, am funcționat întotdeuna ciclic, alternând perioadele de hiperfocus, în care reușeam să rezolv sarcini destul de complexe în perioade scurte de timp, cu perioadele de „împrăștiere” cognitivă, în care simțeam că mintea mi se dezarticulează cumva și se bălăngăne din toate încheieturile. În copilărie, „bălăngănitul” ăsta însemna că intram într-un fel de stare de reverie, mai mult sau mai puțin elaborată, în care de regulă plecam de la lucruri pe care le citeam sau le vedeam la televizor și le dezvoltam în tot felul de povești în care eram și eu protagonistă. Reveriile astea deveniseră un fel de compulsie și alunecam automat în ele după perioadele de efort intelectual intens sau când aveam o stare de entuziasm, de excitație emoțională.  Îmi aduc aminte că în vacanța de după clasa a IV-a citeam câte un volum din Winnetou pe zi, iar apoi petreceam zile întregi imaginându-mi tot felul de aventuri prin vestul sălbatic. Jocurile cu ceilalți copii mi se păreau, cu o excepție, în același timp grele și plictisitoare. Îmi amintesc cum cea mai populară fată de la grădiniță urla la mine scuturând o păpușă, că nu o țin în brațe „ca lumea” și că nu țin mâinile bine nici la „podul de piatră”. Mă exasperau și mă înspăimântau „rațele și vânătorii”, „hoții și vardiștii”, „țară, țară, vrem ostași” și alte orori la care trebuia să îmbini timpul de reacție rapid și coordonarea motorie cu ceilalți. Tânjeam după conexiune socială; aș fi vrut să ne jucăm așa ca în Băieții din strada Pál, să ne împărțim personajele și să punem în scenă piesele de teatru dintr-o carte pentru pionieri sau alte scenarii complicate pe care habar nu aveam cum le-aș putea comunica și altora. Excepția o reprezentau jocurile cu surorile mele; cu ele aveam lumea noastră comună și făceam împreună tot felul de chestii cool inspirate de televizor. Relația mea cu mine și cu ceilalți a fost complicată și de faptul că am avut de la o vârstă foarte mică probleme cu greutatea, pe fondul unui nivel probabil relativ crescut de impulsivitate. Ideea asta o s-o dezvolt mai mult altă dată.

La școală mi-a plăcut întotdeauna. Cred că am avut tipul și nivelul potrivit de inteligență ca să mă descurc bine la școală, în ciuda modului în care îmi funcționa atenția și a faptului că treptat, capacitatea de a mea de a păstra concentrarea pe sarcini structurate sau pe interacțiunile cu ceilalți a devenit tot mai șubredă. Probabil că dacă eram ceva mai inteligentă (la nivel gifted), m-aș fi plictisit la școală, iar dacă eram mai puțin inteligentă, nu aș fi folosit atât de bine timpul în care reușeam să mă concentrez. În procesul de evaluare pentru ADHD, psihologul a întrebat multe lucruri despre felul în care mă descurcam la școală, la una dintre întâlniri fiind prezentă și mama. Am fost atunci un pic dezamăgită de faptul că a pus atât de mult accent pe faptul că reușeam să învăț bine sau să îmi fac temele, ignorând anumite lucruri care mă deranjau pe mine; ca și cum viața unui copil se reduce la fu…le de teme, așa cum viața unui adult se reduce la „relații”. Păi învățam bine pentru că am avut mereu dimensiunea asta verbală mai dezvoltată; ai mei spun că „vorbeam” de la un an, am învățat foarte ușor să citesc, pot înțelege relativ ușor un text, să îi extrag rapid ideile principale și mai mult, pot uneori să conving că l-am înțeles chiar mai bine decât îl înțeleg de fapt. Aproape toată școala se bazează pe asta. Dar pe mine mă deranja că nu reușesc să îmi mențin atenția concentrată pentru sarcinile mai dificile, să iau premii la olimpiade, să citesc cărțile pe care mi le puneam pe lista la ficare început de an, să duc la bun sfârșit proiectele legate de mulțimea de interese care îmi populau mintea; mă deranja că eram mereu împrăștiată și neatentă cu mine, cu părul vâlvoi și cu bluzele pătate cu cerneală; că mi-e greu să întrețin relații de prietenie cu oamenii care îmi plac, pentru că trăiesc mereu „în lumea mea” și de multe ori nevoia mea de a mă retrage acolo, în jungla luxuriantă din capul meu, e mult mai puternică decât tentația unei interacțiuni sociale sau erotice.

Oficial, am fost diagnosticată de-a lungul vieții cu tulburare distimică (o formă cronică, dar ceva mai blândă de depresie), episod depresiv și tulburare afectivă nespecificată (pentru că psihiatrul a considerat că „am ceva”, dar nu îndeplinesc criteriile necesare pentru un episod depresiv). (În plus, am suferit de anorexie în adolescență, pe fondul luptei de o viață cu greutatea, dar nu am fost diagnosticată oficial și asta e parte din altă poveste). Acum, în urma ultimei evaluări, din toate acestea au mai rămas chipurile niște biete tulburări de somn. De fiecare dată când am fost la psihiatru, am primit un soi de antidepresive și de fiecare dată reacția mea a fost aceeași: o diminuare spectaculoasă a simptomelor după numai câteva zile de tratament, pe fondul unei îmbunătățiri la fel de spectaculoase a calității somnului. Prima dată am fost foarte surprinsă. WTF!? Știam că medicația antidepresivă nu acționează așa de rapid, așadar e imposibil „depresia” să cedeze după o săptămână de tratament. M-am gândit că există două posibilități- sau e placebo, sau somnul are un rol chiar atât de important pentru depresie…sau, nu e depresie.

Mereu am simțit că am „ceva” care nu a fost descoperit niciodată. Ipoteza de ADHD mi-a venit în cap acum vreun an, după ce am făcut niște teste mai structurate, în contextul în care viața mea a mentală a devenit destul de solicitantă și de haotică. Primul test mai structurat a fost cel de la școala de șoferi, când psiholoaga mi-a spus că am un nivel relativ redus al atenției concentrate- mă rog, se compensa cu alte abilități de acolo și în final am primit avizul, dar WTF!? din nou. Eram într-adevăr într-o perioadă în care ajunsesem să îmi asum mai multe responsabilități decât puteam duce și incapacitatea mea de a face tot ce mi-am propus mă frustra teribil. Aveam tot mai des și pentru mai mult timp momente pe care le numesc de „dezarticulare” cognitivă în care nu reușeam să mă focalizez deloc pe sarcini și, ca să gestionez stresul și vinovăția legate de lucrurile pe care simțeam că mi-e tot mai greu să le duc, sigur că stăteam deseori nopțile până târziu și încercam să compensez prin creșterea timpului de muncă. Să îmi dereglez și mai mult somnul a fost calea spre iad. In plus, interacționam cu foarte mulți oameni și asta a avut întotdeauna un efect ambivalent asupra mea. Pe de o parte, interacțiunea cu alții mă motivează și mă energizează pe moment, dar prea multă interacțiune mă obosește cognitiv și mă face să am nevoie de o perioadă și mai lungă de recuperare și de retragere în sine. Mi-a fost mereu greu să spun „nu”, mă fură ușor tot felul de cerințe și de planuri; mai ales atunci când oamenii vin spre mine cu nevoie și solicitări diverse, ajung destul de ușor să mă simt supraîncărcată. Oricum, tot nu mă așteptam să am probleme cu „atenția concentrată” și asta să se vadă la un test. A doua situație de testare mai structurată s-a petrecut la începutul lui 2022 când am parcurs o baterie de teste de la Cognitrom pentru Orientarea profesională a adulților. Bateria asta îți consruiește un profil al abilităților cognitive și al intereselor și le pune în relație cu diferite ocupații. La ce îmi trebuia mie orientare profesională la 40 de ani? Am trecut în 2021 printr-o situație medicală destul de provocatoare, care la rândul ei face obiectul unei alte povești pe care vreau să o spun curând. În urma acestui șoc emoțional, problemele cu somnul o luaseră chiar razna, ajungând să adorm regulat după ora cinci dimineața, iar mintea mea scârția din toate balamalele; dar simțeam în același timp și o nevoie mai mare ca niciodată de sens și motivația de a-mi reconstrui viața de la zero. Raportul psihologic pe care l-am primit de la Cognitrom mi s-a părut o revelație. Am aflat că am un profil neurocognitiv caracterizat de o discrepanță între anumite abilități dezvoltate relativ puternic (de ex, abilitățile verbale, capacitatea generală de învățare) și altele care, chiar dacă nu sunt la un nivel foarte scăzut, sunt oricum vizibil mai reduse decât celelalte (de ex, abilitățile perceptive, viteza de procesare a informației). Această viteză de procesare, definită prin viteza cu care percepi o informație și răspunzi la ea, are legătură cu memoria de scurtă durată și cu atenția și apărea la mine la un nivel mai scăzut decât cel cerut pentru multe activități care m-ar fi interesat și pentru care aș fi avut alte abilități. Găsisem călcâiul lui Ahile! Căutând mai multe informații, am aflat și că discreptanța dintre viteza de procesare și alte abilități cognitive corelează cu ADHD. AHA!

ADHD să fie, mi-am zis! Mi se părea că am descoperit elementul integrator, firul roșu care leagă și explică: de ce nu puteam ține „ca lumea” mâinile la podul de piatră și mă traumatiza jocul cu țara și ostașii; de ce am construit încă de mică în capul meu o lume mai interesantă decât cea reală; de ce de multe ori când venea seara și trebuia să mă bag în pat eu mă simțeam ca în temniță, pentru că tocmai atunci aveam eu motorașul turat la maxim și voiam doar să aleg și să mai sar pe afară; de ce trebuia să mă leg singură de scaun ca să învăț pentru admiterea în liceu pentru că îmi venea să mă mișc tot timpul; de ce mi-e greu să îmi păstrez atenția concentrată pe proiectele care iau timp și efort; de ce, deși îmi place și am nevoie să comunic, să muncesc și să fiu aproape de oameni, de la un moment dat simt că mă obosesc cognitiv/mă plictisesc  interacțiunile sociale, chiar și cu oamenii cei mai dragi- apropo, oricât de mult am iubit vreodată un bărbat, nu am simțit niciodată nevoia să mă întâlnesc cu el mai mult de două- trei ori pe săptămână, câteva ore; de ce întârzii mereu; de ce mânânc aiurea; de ce uneori mă concentrez atât de bine, încât pot să vorbesc încontinuu și să țin un curs complicat timp de patru ore pentru ca pe urmă să simt că mi se împăștie mintea ca un roi de albine care zboară haotic și fac bâzzz, bâzzz, bâzzz ore întregi în noapte; de ce mi-e mai ușor să țin o lecție de statistică decât să fac curat sau să îmi aranjez părul. Și altele.

Procesul de diagnostic a presupus mai multe etape, două ședințe cu psihiatrul și două cu psihologul- la una dintre ele a participat și mama, plus o serie de teste standardizate. Am fost destul de necăjită când mi-am dat seama că rezultatul înclină spre faptul că NU am ADHD. Nu am nici depresie; dacă cineva pasionat de neurodivergențe s-a gândit la autism, nu e nici asta, am un scor foarte mic acolo. Nu am nimic, sunt doar un porcușor insomniac sănătos tun. M-am supărat prima dată, mi se părea că nu sunt luate în considerare niște dureri pe care le-am avut încă de mică și că niciodată științele astea- psihologia, psihiatria, nu au reușit să îmi dea niște soluții consistente. Mă gândeam că în mod paradoxal, tocmai pentru că am o anumită coerență în exprimare, nu am reușit niciodată să exprim tot haosul care se instalează câteodată în mintea mea. Mi s-a invalidat autoinvalidarea, cum zicea un prieten.

Dincolo de glumă, aveam mare nevoie să îmi explic anumite limite și eșecuri, să construiesc pe ceva solid speranța că pot îmbunătăți anumite lucruri. Dar, bineînțeles, analizând calm situația, mi-am dat seama că diagnosticul a fost mereu unul corect. Diagnosticul nosologic este descriptiv, se stabilește pe baza unor criterii foarte clare și spune, pe baza experienței clinice a evaluatorului, doar dacă acele criterii sunt îndeplinite sau nu. Tratamentele se validează plecând de la aceste categorii de diagnostic. Atât subdiagnosticarea, cât și supradiagnoticarea unor tulburări au consecințe negative- e problematic și să rămâi fără tratament, dacă ai boala, dar și să iei un tratament de care nu ai nevoie și care poate avea anumit efecte secundare. Diagnosticul nosologic are limitele lui, se discută mult în ultima vreme despre avantajele unui diagnostic dimensional, bazat pe anumite dimensiuni sau trăsături care se pot asocia cu distres și dizabilitate și care se pot combina în diferite moduri, fără constituie neaparat o boală. Am ajuns la concluzia că, dacă le privești ca pe niște dimensiuni, probabil că am avut mereu anumite probleme atât cu atenția, cât și cu hiperactivitatea/impulsivitatea, dar nu la nivelul și în forma necesară pentru diagnosticul categorial de ADHD. De fapt, cred că am un profil neurocognitiv caracterizat prin unele puncte tari și altele mai slabe și asta explică multe, chiar fără vreo referire la un diagnostic anume. Ca și cum în echipa celor șapte pitici ai abilităților mele cognitive ar fi câțiva foarte forțoși, care urmăresc planuri mari, dar și câțiva Mutulici care se împiedică de orice piatră și trag pe toată lumea în jos. Dacă cineva vrea să numească asta o formă nespecificată de neurodivergență, nu are decât, eu sunt mulțumită până la urmă de explicația asta și încerc acum să mă înțeleg cu piticii mei.

Principala învățătură pe care am extras-o eu din experiența asta e legată de importanța pe care o are un proces de diagnostic riguros și corect. Atât un diagnostic cât și absența lui îți pot da sens și te pot îndruma într-o direcție de creștere. Manualele de diagnostic clinic nu acoperă toată diversitatea suferinței sau a limitelor umane. Răsfoind un pic în ultima vreme literatura despre neurodivergențe, am impresia că se manifestă o tendință bipolară, despre care nu cred că e foarte utilă- pe de o parte, de a coborî destul de mult pragul de diagnostic și de a lărgi anumite categorii nosologice (ADHD, tulburări din spectrul autist), pe de altă parte, de a le privi ca pe niște manifestări absolut „normale” ale neurodiversității și nu ca pe niște „probleme”. Pe acest principiu, paradoxal, se poate ajunge la supradiagnosticarea unor tulburări în același timp cu negarea caracterului lor patologic. Problema e că lărgind foarte mult o categorie și crescând diversitatea din interiorul ei, ea ajunge să își piardă sensul și puterea predictivă. Rostul unui diagnostic nu este să arate adevărul absolut despre o persoană, ci să îndrume construirea de tratamente. Eu cred că există ADHD și TSA ca tulburări, adică clustere specifice de simptome care se asociază cu distres și dizabilitate. Dar cred că există și mai multe situații în care omul nu are o boală anume, dar are anumite vulnerabilități sau are configurații specifice de puncte tari și puncte slabe, care pot fi identificate foarte timpuriu prin teste neurocognitive. Acestea pot da manifestări asemănătoare cu ADHD-ul sau cu autismul, dar fără să se confunde cu ele.

Legat de acest ultim aspect, vreau să spun că pe mine psihologia- atât studiul ei individual, cât și psihoterapia, m-a ajutat în principal în două moduri. În primul rând, mi-a crescut nivelul general de flexibilitate, capacitatea de a privi lucrurile mai puțin prăpăstios și rigid. În al doilea rând, aceste teste standardizate mi-au permis să accesez anumite dimensiuni ale funcționării mele pe care nu le-aș fi cunoscut niciodată altfel. Puteam sta mii de ore în introspecție sau în discuții terapeutice și nu aș fi aflat veci că am o problemă cu „viteza de procesare” dacă nu făceam testele acelea de orientare în carieră; conceptul acesta a emers probabil din analiza factorială. Știu că mulți colegi psihologi consideră astfel de testări „rigide” sau „reci”, în opoziție cu o abordare mai caldă, mai individualizată. Dar cred că asta reflectă și o prejudecată față de abordarea științifică în psihologie și față de ceea ce pot oferi metodele statistice. Oricum, testele acestea de evaluare a abilităților cognitive nu intră nici în cele mai riguroase baterii de testare clinică, deoarece există încă anumite direcții de cercetare oarecum independente și cred că psihologia clinică nu e încă atât de conectată la testarea neurocognitivă cât ar putea fi. Testele acestea standardizate pot oferi direcții foarte clare de intervenție, dincolo de o anumită categorie de diagnostic, mai ales dacă sunt aplicate de un psiholog care știe despre ce e vorba acolo.

Psihiatria mă ajută să dorm (ceva) mai bine. Dacă dorm înainte de ora 2, sunt ok, mai ales că mi se pare că am un somn mult mai odihnitor. Mai am mult de îmbunătățit și la partea asta cu somnul, dar mă simt mai încurajată acum să aplic și trucurile psihologice, dacă am primit măcar o pastiluță de suport. Pe lângă asta, ce am mai făcut ca să îmbunătățesc lucrurile a fost să îi ascult mai atent și pe Mutulici atunci când îmi stabilesc scopuri, astfel încât să nu îmi mai asum lucruri pe care le-aș putea face teoretic dar care ajung să mă depășească practic. Apoi, am stabilit ca pentru o perioadă să limitez la patru ore pe zi interacțiunea cu alte persoane, timp în care să îmi folosesc capacitatea de hiperfocus pentru a fi cât mai prezentă în relație. Simt că mă ajută descoperirea asta, că mie îmi plac mult oamenii, îmi place să interacționez, dar trebuie să mă consolez cu faptul că am, din diferite motive, o capacitate relativ limitată de a susține atenția pe interacțiuni și asta trebuie folosită maximal. Funcționează deja, am reușit în ultimele săptămâni chiar să întâlnesc cu oameni la cafea- hehe!; estimez că pe măsură ce o să dorm mai bine, o să pot crește la mai multe ore. Tot așa, limitez la alte ore pe zi activitățile cognitive intense și încerc în general să îmi folosesc hiperfocusul ca să fac cât mai mult într-un interval de timp redus. Să îmi mai rămână timp și să mă plimb din când când pe tărâmul veșnicelor vânători; sau asta era după. O să mai scriu despre asta. 

Articole din această categorie