Voiam de mult să spun și eu ceva legat de această temă, despre care am urmărit mai multe discuții online, iar azi am găsit și stimulul declanșator necesar ca să mă apuc de scris. Mi-au căzut ochii pe o glumă din Times New Roman pe care nu o mai distribui, pentru că nu știu cât de gustată va fi și nu vreau să abat atenția spre ea. Oricum, ca de obicei, mai mult decât umorul, mi s-au părut interesante comentariile: mulți oameni reacționau ca și cum ar considera informația adevărată, fără să își dea seama că e o ironie- deși, pe lângă numele site-ului, cred că erau destul de multe indicii că evenimentele descrise nu s-au petrecut în realitate. Probabil că vă vin în minte situații asemănătoare.

 

M-am gândit că acesta e numai un mic exemplu care ilustrează o problemă mai largă legată de comprehensiunea și de utilizarea practică a informației, nu numai în România și nu numai la generațiile mai tinere- așa cum arată, de fapt, și testele PISA. Nu știu dacă mai are rost atunci să ne certăm pe tema declinului calității educației sau a diferențelor (parțial, reale) între generații. Chiar dacă e posibil ca unele generații anterioare să fi fost mai bine educate, nici ele nu au fost pregătite pentru provocările cognitive din lumea virtuală de azi. Ineficiența cognitivă față de volumul uriaș de informație la care suntem expuși ne vulnerabilizează la euristici și la mecanisme sociale periculoase, cum ar fi supunerea față de „autorități”/„influenceri” lipsite de expertiză sau la fenomene de „groupthink”. Atunci când ne dăm seama că ceea ce citim sau auzim ne depășește, acceptăm mai mult sau mai puțin conștient ca cineva să vină să ne explice cum stau lucrurile. Asta nu e o problemă în sine, pentru că nu putem fi experți în toate domeniile. Problema e că atunci când un domeniu relevant pentru viața noastră ne depășește complet, din cauză că avem cunoștințe foarte puține sau distorsionate (de exemplu, sănătatea, politica internațională, economia), nu avem nici capacitatea să evaluăm nivelul de expertiză a celui care ne vorbește și să ne dăm seama pe cine trebuie să luăm în seamă și pe cine nu. În aceste condiții, educația și întărirea abilităților cognitive sunt fundamentale pentru autonomia și pentru sănătatea noastră mintală.

 

Legat mai specific de educație și școală, cred că unul dintre cele mai bune lucruri pe care îl pot face părinții pentru copii lor, în loc „să pună biciul” pe ei și să îi trimită la învățat- ca și cum asta ar fi o responsabilitate specifică vârstei, este să le ofere un model de învățare pe tot parcursul vieții. Nivelul de educație al părinților e un predictor important al rezultatelor copiilor și partea bună e că părinții își pot completa și ei educația (mai mult sau mai puțin formal) alături de copii. Asta nu înseamnă că responsabilitatea pentru rezultatele școlare ale copiilor trebuie transferată asupra părinților, dar mi se pare că tema educației adulților și a învățării pe tot parcursul vieții e oarecum neglijată în discuțiile asupra subiectului și cred că e unul dintre elementele cheie ale îmbunătățirii sistemul de educație de la noi. (Ca să nu las loc de interpretări eronate, în loc de „bici” e bună și disciplina non-violentă, bazată pe reguli și modelată tot de părinți).

 

Câteva idei mai punctuale legate de învățare, inspirate de unele discuții pe care le-am urmărit recent în mediul online sau pe care le-am avut în privat:

 

1. Cunoștințele declarative sunt cu adevărat importante. Ca să „înțelegi” ceva, trebuie să poți relaționa informațiile deja familiare, stocate în memorie, cu informațiile noi. Lucrurile noi pot căpăta sens numai în lumina lucrurilor deja cunoscute, iar ceea ce credeam a fi „cunoscut” se poate restructura numai după ce s-a făcut această legătură între nou și vechi care face posibilă înțelegerea.

Asta nu înseamnă că trebuie neaparat învățate pe de rost toate manualele școlare (deși eu am fost un copil căruia i-au plăcut și manualele). Îmi aduc aminte că aveam în casă un dicționar enciclopedic uriaș pe care îl deschideam la întâmplare și citeam din el orice se nimerea, din domenii diverse. Era fascinant să descopăr de fiecare dată ceva nou și surprinzător. Astăzi există o mulțime de dicționare și enciclopedii cu ilustrații mult mai atractive, multe dintre ele la prețuri accesibile la anticariate. E bine să fie astfel de cărți în casă, să cadă din când în mâna oricărui membru al familiei.

Mai mult decât atât, sunt de partea celor care susțin și efortul de a memora informații într-un mod intenționat și sistematic, bazându-te pe repetiție. Învățatul pentru școală trezește uneori un sentiment se respingere, mai ales atunci când copilul nu îi vede sensul sau îl asociază cu o presiune pentru performanță venită din exterior; poate fi însă un joc plăcut de vacanță să înveți împreună cu alți membri ai familiei câteva pagini dintr-o enciclopedie.

 

2. Pot fi făcute multe pentru a crește motivația față de învățare și eficiența întregului proces. Ar fi de scris zeci de pagini în jurul unor cuvinte cheie cum ar fi: cultură școlară, metodă, învățare autoreglată, strategii de învățare, motivație internalizată, etc., dar o să las pe altă dată discutarea unora dintre ele pe larg.

O să spun doar că unul dintre cele mai frustrante lucruri legate de procesul de învățământ mi se pare cantitatea uriașă de efort risipită câteodată în zadar de către toți actorii implicați: elevi, profesori și părinți. Toată lumea are dreptate, pentru că toată lumea se străduie într-o anumită măsură. Ca fost profesor, știu ce înseamnă să mergi uneori la clasă cu lecția pregătită, ultimii bani dați pe xeroxat tot felul de fișe (mai ales în primii ani, când erau dotări mai puține) și inima plină de entuziasm, pentru ca să te lovești de apatie, rezistența la orice fel de efort cognitiv sau chiar lipsă de bun simț. Pot să îmi imaginez și perspectiva elevului care, după ce a făcut efortul să stea relativ „cuminte” timp de șase ore în spațiul limitat al băncii și să asculte niște povești pentru el lipsite de relevanță, nu s-a ales în cele din urmă cu mai nimic și trebuie să continue aceeași corvoadă și pe frontul de acasă. Părintele vine și el de la servici și se pornește pe căutat informații despre ordinea operațiilor. (...) Sigur, insist asupra faptului că nu trebuie generalizată această dinamică, așa cum pare să reiasă din majoritatea comentariilor pe care le-am citit în ultima vreme în mediul online. Lucrurile nu sunt în alb sau negru și nu stau întotdeauna prost- să credem asta înseamnă să discredităm eforturile ȘI reușitele multor oameni. Dar cu siguranță, folosind strategiile și metodele potrivite, unele cercuri vicioase pot fi sparte și eforturile tuturor pot fi valorificate mai bine.

Ca un mic exemplu, dacă elevii învață încă din clasele mici să folosească strategii cognitive și metacognitive de învățare care fac posibilă prelucrarea în adâncime a informațiilor cu o structură logică, în loc să se bazeze exclusiv pe memorare, ei pot desprinde mai ușor semnificația lucrurilor pe care le învață și pot ajunge mai târziu și să înțeleagă și în ce fel le sunt utile cunoștințele mai abstracte. În plus, ei pot descoperi și plăcerea de a face efort cognitiv, pentru că o prelucrare mai adâncă a informației se poate asocia cu o emoție plăcută, cu satisfacția că ai fost eficient în învățare, că te-ai îmbogățit cu adevărat cognitiv.

 

3. Nu toate cele necesare pentru reușita școlară sau pentru eficiența cognitivă pot fi dobândite prin învățare explicită. De exemplu, multe dintre aspectele limbajului, inclusiv capacitatea de comprehensiune și de exprimare, se dezvoltă implicit, prin expunerea la conținut verbal și prin comunicare.

Expunerea la conținut verbal se poate face prin lectură sau prin ascultarea de cărți audio. Am fost surprinsă să găsesc câteva studii potrivit cărora cărțile audio au un efect asemănător cu lectura pentru dezvoltarea limbajului, deși nu ar trebui să fie surprinzător- efortul de a decodifica mesajul audio, de a-i desprinde semnificațiile fiind asemănător cu cel din citire (și mai mare decât pentru vizionarea unui film). Avantajul cărților audio este că le poți asculta împreună cu alții, de exemplu ca un mijloc de relaxare în familie, iar apoi poți elabora împreună cu ei pe baza textului.

 

Comunicarea orală de profunzime (față în față sau video, dar cu posibilitatea de a accesa limbajul non-verbal) nu prea poate fi înlocuită de nimic. Până să ajungi să scrii o compunere la Evaluarea Națională sau să exprimi o poziție pe o anumită temă, trebuie să ai exercițiul exprimării unei opinii și ai nevoie de un ascultător care să aibă suficientă răbdare ca să îți permită să elaborezi mesajul și să îți articulezi ideile, un ascultător care să fie dispus să îți prelucreze mesajul în profunzime și să îți ofere un feedback. Limbajul scris e și mai complex de atât, dar această complexitate se dezvoltă pe baza comunicării orale simple și a feedback-ului pe care îl oferă ascultătorul, pentru că în acest fel vorbitorul își dă seama cât de inteligibil este ceea ce spune și cum ar trebui să își adapteze comunicarea ca să se facă mai ușor de înțeles. Tot comunicarea verbală ne ajută să ne dezvoltăm și așa numita pragmatică a limbajului- cunoștințe despre rolul contextului în comunicare, despre când și cum folosim sau interpretăm anumite expresii. Fără asta e mai greu să înțelegem o glumă, o ironie sau să ne adaptăm modul de exprimare în funcție de situație.

 

Ca o paranteză înainte de a încheia, reflectam într-o zi asupra modului în care comunicării online îi poate lipsi acest potențial de învățare, chiar și atunci când se desfășoară în scris, ceea ce teoretic ar trebui să aibă anumite avantaje. De exemplu atunci când dezbați anumite opinii pe rețelele de socializare, ești în primul rând constrâns (prin reguli implicite sau explicite) să îți restrângi mesajul la un număr limitat de propoziții, ceea ce poate duce la pierderea unor nuanțe (e o regulă la care nu reușesc deloc să mă supun și nici nu încerc foarte tare ).Prin această regulă se transmite mesajul că e o zonă liberă de procesare foarte elaborată și că nimeni nu e dispus să facă un efort substanțial nici ca să te Asculte (ca într-o comunicare verbală), nici ca să te Citească (așa cum ar citi câteva pagini dintr-o carte sau de pe un blog, de exemplu). În plus, dacă participi la o dezbatere sau la o discuție în contradictoriu, de regulă ceilalți participanți se vor împărți în două tabere: cei care sunt de acord cu tine (dau like) și cei care nu sunt de acord cu tine (dau haha), dar ambele reacții îți oferă un feedback superficial, bazat în mare măsură pe modul în care te identifică ca fiind sau nu din tabăra lor pe acel subiect. Un astfel de feedback nu te ajută să crești cognitiv foarte mult.

 

În concluzie, ca să înțelegem glumele (sau dumele) de pe net și ca să luăm note mari la examene, e bine să a. citim/ascultăm cărți; b. folosim strategii de învățare pentru a structura informațiile și pentru a desprinde semnificațiile a ceea ce citim; c. folosim metode pentru a memora cât mai mult din ceea ce citim; d. îi ascultăm pe alții și să vorbim cu ei.