Pagină web realizată în program pentru crearea site-uri, WebWave.

(Scriu aceste gânduri la câteva zile după aparția cărții „Rezerva”, a prințului Harry. Internetul fierbe a indignare & bășcălie). 

Am emoții amestecate legate de cartea prințului Harry și în general de tot războiul mediatic al cuplului Harry & Meghan cu familionul regal. Pe de o parte, cred în dreptul fiecăruia de a-și spune povestea și chiar în valoarea și în validitatea istorisirii subiective. Pe altă parte, sunt unele aspecte care nu îmi plac în abordarea lor și care îmi trezesc și mie ușoare zvâcniri de iritare sau de amuzament.

Despre Harry cred că a fost marcat nu numai de moartea Dianei, cât mai ales de întregul context de răceală și de conflict de dinainte și de după această pierdere. Nici nu îmi pot imagina cum e să trăiești, chiar să crești de la un moment dat, într-o atmosferă mai degrabă protocolară și rece, auzind tot felul de zvonuri despre faptul că tatăl și bunica ți-au omorât mama sau că s-ar putea să nu fii copilul tatălui tău. Nu cred că Meghan e responsabilă pentru îndepărtarea lui de familie, probabil că existau de mult niște resentimente, alimentate de zvonurile și de conspiraționismele din presă. În ceea ce privește relația cu William, înțeleg de ce pare cumva indecent să vorbești despre cum e să te simți „de rezervă”, ca frate mai mic al moștenitorului tronului. Dincolo de unele exagerări sau hiperbole (nu am citit cartea, nu știu în ce context spune că s-ar fi născut ca să îi ofere fratelui organe de schimb), mi se pare interesantă mărturia unor astfel de trăriri, cu atât mai mult cu cât e atât de rară.

Despre Meghan cred că e romantică și idealistă- trăsături care pot fi calități sau defecte, în funcție de situație. O fată frumoasă birasială, crescând în complicata Americă, cu relații complicate cu părinții. Mi-o imaginez ca atrasă de „glam”, de lumina reflectoarelor, dar nutrind un dispreț tacit față de instituții de tipul monarhiei britanice. Nu știu dacă a intrat în căsătoria cu Harry fără să știe deloc ce o așteaptă (așa cum se spune), sau dacă s-a lăsat sedusă de gândul că ar putea avea un fel de rol reformator, clătinând și schimbând semnificativ monarhia- ceva între Cenusăreasa, Fiona lui Shrek și Nelson Mandela, cu care se și compara, de altfel. Cred că cei care o admiră sunt și ei seduși un pic de narativa asta și îi dau un aer eroic, aproape tragic, de fată simplă cu inima caldă în luptă cu structurile rigide, convenționale, ale unei instituții fundamental opresive. Mie mi se pare prea lipsită de consistență ca să o văd așa; dar nici nu cred că e chiar „javra narcisistă” pe care o portretizează unii. Ca o actriță americană să nu se simtă confortabil ca prințesă britanică- acesta e unul dintre lucrurile cele mai previzibile și mai banale la care te poți gândi.

Ce nu îmi place în abordarea lui Harry & Megan e că pare să le lipsească un anumit nivel de (auto)conștientizare și capacitatea de a-și pune suferințele într-o perspectivă mai largă. În perspectiva asta intră înțelegerea semnificației pe care o are monarhia pentru foarte multe persoane și înțelegerea ideii de serviciu public sau chiar de sacrificiu pentru un bine comun perceput. Nu spun că nu ar avea dreptul să critice sau să se dezică de aceste idei, doar că ei prezintă totul mult prea personal, ca și cum multe dintre reacțiile membrilor familiei regale care par să țină mai degrabă de felul în care s-au adaptat ei la protocol, ar fi menite să îi nedreptățească pe Harry și pe Meghan. Am urmărit și fragmente din filmul de pe Netflix și îmi displace lipsa lor de empatie și de preocupare pentru felul în care se simt și alte personaje din povestea asta. În cazul lui Harry, sigur că durerea legată de relația cu familia e mai profundă, dar…mi-ar fi plăcut ca producătorii filmului măcar să îl ajute să o pună într-o perspectivă istorică, care să explice și reacțiile celorlalți, până când reușește terapeutul să îl ajute cu asta.  Poate cartea lui ar fi avut o altă greutate dacă ar fi fost scrisă peste 10-15 ani și ar fi avut în spate mai multă autoreflecție și așezare. Cred că a suferit și Meghan, dar îmi e greu să merg prea departe cu simpatia față de ea, atunci când se încăpățânează să ia personal anumite situații. De exemplu, am înțeles că s-a supărat pentru că familia regală nu ar fi vrut să dezmintă anumite zvonuri apărute despre ea în presă; de fapt, nu era vorba că nu ar fi vrut să o apere pe ea, ci se pare că nu poți fi prințesă și să te tragi de șireturi cu presa de scandal.

Legat de veridicitatea unor povești mai picante sau a unor acuzații pe care le aduc, cred că multe dintre ele sunt pertinente, chiar dacă în anumite cazuri se strecoară și exagerări sau chiar deturnări ale realității - de exemplu, îmi vine și acum greu să cred că Meghan nu a avut acces la un psihoterapeut atunci când a spus că are gânduri de suicid. 

Unul dintre motivele pentru care se reacționează cu ironie și miștocăreală la dezvăluirile lui Harry și Meghan e că par să nu își aprecieze privilegiile, continuând să le folosească fără să accepte și responsabilitățile care le revin. Na, cârcotașii observă că cartea lui Harry costă 99 de lei, în timp ce cartea unui simplu jucător de tenis, Andre Agassi, scrisă în colaborare cu același autor, costă numai 35 de lei.  Fascinația oamenilor pentru prinți și prințese încă aduce bani, prestigiu și dureri de cap, și e cam greu să le desparți. Dar cred că și aici adevărul e la mijloc. Oamenii în general au tendința să considere că ceea ce au este un dat de la sine înțeles și sunt foarte puțin conștienți de norocul pe care îl au în raport cu alții. În plus, cred că Harry și Meghan ar fi capabili să se dedice unor cauze nobile și unei forme de serviciu public, care să le justifice privegiile- cel puțin la nivelul altor membri ai familiei regale. Poate că au și ei dreptate și anumite aspecte formale . Revin după ce citesc cartea, dar eu zic că va fi cu happy end. Se împacă!

Articole din această categorie