Pagină web realizată în program pentru crearea site-uri, WebWave.

M-am uitat la Frankenstein având în minte o cronică nefavorabilă unde criticul se plângea că Guillermo del Toro a produs o abominație, sacrificând semnificația filosofică a cărții ca să conceapă un monstru ușor de iubit. Am zâmbit pentru că tocmai asta așteptam de la del Toro să facă, dar știam că o să primesc mai mult. Iar cine vrea filozofie, să citească cărți.

E adevărat ce spune criticul, filmul diluează întrebarea despre posibilitatea omului de a crea viața și responsabilitatea care rezultă din asta. Se pierde odată cu asta și din complexitatea personajelor. Sunt cel puțin două motive însă pentru care asta nu ar trebui să-i dezamăgească pe fani.

Mai întâi, povestea e confiscată de temele dragi lui del Toro- cum ar fi copilul neiubit, lăsat singur într-o lume ostilă și legat de un părinte absent, slab sau plin de cuzime. Nu cred că cei care îl iubesc pe del Toro sunt surprinși neplăcut de cheia în care rescris Frankenstein.

Apoi, caracterul oniric al filmului dă primordialitate imaginii și afectului. Urmele lor te bâzâie ca niște scene fragmentare dintr-un vis, despre care încerci să înțelegi ce înseamnă. Caracterele se diluează în simbol sau poartă unul chipul altuia, ca mama și Elisabeth. Astfel de imagini se metabolizează mai întâi prin asocieri libere, ca în psihanaliză, și abia mai târziu sunt supuse reflecției.

Creatura e prea frumoasă, trebuia să fie respingătoare, suspină criticul. O, da, chiar e frumoasă. La fel ca rochia verde smarald (ca a Ofeliei) târâtă prin șanțuri subterane de fata care merge să întâlnească și să iubească monstrul. Pentru o clipă, sper că regizorul mai uită de rănile copilăriei și ne bucură inimile cu un goth erotic visător. Gânduri frivole, la fel ca femeia care tot mușcă din piersicile aranjate pentru un Memento mori.

Apropo de artă, Creatura are cel puțin în unele poze un aspect sculptural. Poate fi mai mult un David decât un Adam, mai degrabă neliniștitor decât respingător. Pare câteodată carnal, alteori mineral. Chipul Creaturii e, la un moment dat, oglinda măștii mortuare a mamei. Dar ar putea purta și urma bățului modelator al tatălui tatălui, crescută și ramnificată înapoi în timp.

Când se plânge că e făcut din morți, îi răspund că suntem toți la fel și mă gândesc la mostruozitatea noastră genetică. La cârpeala cuiva care nu a fost făcut pentru sine. Sau poate că asta e doar fața unui sentiment de frângere, de fi rupt în bucăți și lipit strâmb la loc.

Mă miră la început că Victor nu își poate iubi creatura, că nu are încredere în ea, nici răbdare să o îngrijească. Înțeleg că e și el lipsit de o viață proprie, e o copie ce poate iubi numai cu iubirea tatălui. Mai mult o făcătură decât o creatură.

Asta e una dintre sursele de oroare din film- tatăl tiranic, care limitează; numește, dar nu încurajează și nu hrănește. Un tată Replicator, nu creator, care caută să își copieze propriul tată în urmași. Orice abatere, orice urmă de individualitate e echivalentul unui copil- rebut, a unui copil- rușine căruia îi răspunde cu violență sau cu abandon.

Nu neaparat Oedip, dar tații acești ar trebui sparți ca niște idoli și păstrate din ei numai câteva bucăți.

Creatura se dovedește mai capabilă de autodeterminare decât Victor. Se îmbracă, se civilizează singură, își găsește un tată, se crește, se pregătește de dragoste. Nu se poate însă desăvârși fără binecuvântarea tatălui. Tema e coerentă psihologic și alunecă suficient de puțin în teoretizări inutile, ca să rămân aproape de film.

Recunosc totuși că pe alocuri mi se pare prea lungă toată zbaterea masculină despre relația cu tatăl și rivalitatea fraternă. Ajung să mă întreb când mai vine fata cu rochii frumoase să le vindece băieților inimile sau să le pulverizeze.

Peisajul arctic în care se petrec ultimele scene e o reprezentare a lui nicăieri, a dezrădăcinării. Unii se întorc de aici acasă, altora le-au murit casele și nu mai au la ce se întoarce. Creatura suferă că nu poate să moară.

Cum mor casele? La fel ca oamenii, bănuiesc. Uite, aici urmele ca de vis ale imaginilor din film, mi-au rămas zile întregi în minte și au născut alte imaginii. Casa năpădită de iederă din imaginarul gotic e o casă care moare. În ea e laboratorul lui Victor, iar în laborator sunt două recipiente mari cu un lichid verzui.

maginile se asociază în mintea mea fără să vreau și îmi trec prin minte cum ar fi dacă am închide Creatura acolo, într-un butoi transparent cu lichid. Poate că s-ar dizolva în el și așa ar putea fi păstrată într-un fel de moarte, una accesibilă pentru ea.

Toate aceste asocieri care pleacă de la casa lui Victor mă fac să mă gândesc că există cel puțin două forme de moarte și de frică față de ea- să fii devorat sau să fii dizolvat. Demeter și Lethe, iedera și solventul, burta chitului și neantul. Frica de a fi devorat te îndeamnă să te îndepărtezi de organismele care te pot încorpora (familii, comunități, națiuni), frica de a fi dizolvat te îndeamnă să fugi către ele.

Poate fi devorat numai ceea ce viu, așa ca o carte metabolizată în mod abominabil de imaginația unui regizor, în loc să fie dată uitării. Femeia cea lacomă râde și mușcă din piersică.

Nemurirea eroului  romantic e o formă extremă de neapartenență.

Ce grozăvie- să fii neîncorporabil, necomenstibil, neasimilabil în ceea ce e viu,

dar poate că solubil, totuși, în ceva.

Finalul e un răsărit arctic și o îmbrățișare a singularității.

(Mi se pare mie, ori s-a întors filozofia înapoi?)

Articole din această categorie