Foaia de rezultate era cea primită după operație, pentru că  rezultatul de dinainte arătase o tumoră benignă, iar aceasta fost numai una dintr-un lung șir de întâmplări nefericite care m-au bulversat teribil. Binecuvântat să fie chirurgul care nu a avut milă când a tăiat. Veștile bune erau că nu sunt metastaze, iar operația era „curată”. Prima veste proastă - incertitudinea legată de eventualul tratament de prevenție a recidivei, în condițiile în care era vorba despre o tumoră rară. Am scotocit eu pe internet, bineînțeles, și am citit că nu se recomandă chimioterapia, că nu ar fi eficientă, iar în privința radioterapiei există date inconsistente. Dar când doamna doctor mi-a spus că facem și chimio, m-am prezentat dimineața pregătită și cuminte și m-am așezat pe scaun; cunoscându-mi limitele în înțelegerea informației medicale, sunt convinsă  că raționalitatea înseamnă printre altele și recunoașterea că specialiștii știu mai bine decât tine. Din fericire a citit și doamna doctor protocolul național în timp ce asistenta îmi scormonea prin venă și m-a chemat să îmi dea următoarea veste bună: nu mai facem chimio, să vedem cu radio, francezii zic într-un fel, americanii în altul, trebuie decis de o comisie. M-am bucurat, dar am simțit cum se fisurează încrederea mea în specialist și îmi deschide o prăpastie sub picioare.

 

A urmat apoi un moment cu altă doamnă doctor care mi-a pierdut dosarul înainte să ajungă cu el la comisie și a doua veste proastă, o infecție post operatorie care nu semăna nici ea prea bine cu ceea ce văzuseră doctorii înainte. Mă uitam la pata aceea roșiatică care rezista eroic la antibiotice și apoi la fețele lor lungi și grave, cu ochii căscați larg, și mă întrebam dacă asta o fi mutra lor pentru „Îl pierdem!”. Ok, oamenii ăștia nu sunt siguri pe ce fac.

 

Am început eu atunci cu adevărat să caut și să devorez informațiile de pe internet și am intrat într-o spirală haotică de nopți nedormite și de anxietate, care îmi mai afectează și astăzi echilibrul dintotdeauna fragil al somnului. Studiam pozele cu infecția la rezoluție mare și comparându-le cu diferite poze găsite pe net mi s-a părut că înțeleg sensul fețelor grave: semănau cu niște metastaze cutanate apărute de multe ori în primele luni de la operație. Literatura de specialitate despre forma asta de cancer- plină de studii de caz cu oameni morți la câteva luni de la operație și de studii pe eșantioane liliputane; mărimi ale efectului mici, putere mică a testului, probabilități de recidivă estimate în intervale bulversant de largi.

 

Limite ale oamenilor, limitele sistemului, limitele științei înseși.

 

Te mai ajută la ceva încrederea în știință și pasiunea pentru statistică atunci când ai prins un cancer rar, o formă responsabilă de mai puțin de 0,5% dintre tumorile la sân?

 

Încă din anul întâi de facultate când am început să învăț statistică, curba normală mi s-a părut mai mult decât un simplu grafic — aproape un simbol spiritual. Dacă o întorci invers, seamănă cu o palmă făcută căuș, plină cu nisip. Plecând la drum  cu ideea greșită că știința trebuie să ofere cunoașterea absolută, poți fi dezamăgit că ai adunat numai o parte neînsemnată din deșert, din care se împrăștie încă fire de nisip pe margini. În loc de asta am descoperit mirarea, încântarea că realitatea se lasă totuși conținută și contemplată în forma aceasta flexibilă și simetrică, care o face în același timp predictibilă și deschisă către posibilități infinite. Dacă strângem pumnul în speranța unei certitudini, se risipește și fărâma de cunoaștere care ne e accesibilă.

 

Pentru angoasa, pentru nevoia aceasta crudă, dureroasă, de a afla cu siguranță când o să mori, nu se găsește răspuns nici în știință, nici în altă parte. Dacă o scrie totuși asta undeva, nu e într-un revistă cu acces deschis.

 

M-am împăcat contemplând caracterul aleatoriu al tuturor lucrurilor și am ieșit din mintea mea. „Ce îi spunem îngerului morții? Nu astăzi.” A trecut și pata roșie, era din fericire doar o infecție. Legat de radioterapie, m-am consultat și cu alți medici și am luat o decizie pe care mi-o asum. Dincolo de procentul de varianță care depinde de stilul de viață și care e responsabilitatea mea, va fi așa cum cad zarurile.

A, era să uit! Am ajuns prima dată în Cipru în noiembrie, epuizată după toată această poveste, după tristețea înțelegerii că unii oamenii pe care îi voiam lângă mine nu vor fi acolo, măcinată la minte și de cel mai negru val al pandemiei și de toată harababura din jur, deprimată de frigul și de ploaia care se instalau deja într-un an în care simțeam că nu avusesem vară. Mi-am luat bilet spontan și am fugit a doua zi după primul CT de monitorizare, fără să mai aștept rezultatul. Insula asta m-a primit în căldura ei de toamnă târzie, mediteraneană, ca într-o îmbrățișare. De atunci, parcă nu îmi mai doresc deocamdată să plec nicăieri, nici să văd lumea, numai să mă întorc și să mă cuibăresc sub soarele ei ca sub o păturică de siguranță. I-am adus cu mine pe toți cei dragi care au vrut sau au putut să vină. Am găsit sens și bucurie în multe, dar atunci când mă plimb până la oboseală pe țărmul unei mări azurii simt parcă mai mult ca niciodată încrederea că oricât de greu mi-a fost uneori și indiferent de cât va mai dura, sunt fericită să trăiesc.