Am văzut Cravata galbenă și mi-a plăcut într-un alt mod decât mă așteptam- chiar dacă am așteptat până aproape de mijlocul filmului să înceapă să-mi placă.

 

Când am văzut recenziile foarte emoționale ale unor prieteni, m-am gândit că emoția colectivă puternică față de film e dată de structura lui de monomit (Campbell), condimentată cu un pic de sentiment național. Povestea de viață a celor cu realizări extraordinare urmează de multe ori etapele „călătoriei eroului”- de la chemarea către necunoscut, plecarea de acasă, întâlnirea cu mentorul, diverse încercări, câștigarea comorii, împăcarea cu tatăl, întoarcerea în comunitate cu darul.

 

Mă așteptam ca filmul să mă emoționeze, pentru că nu sunt imună la emoțiile colective legate de poveștile arhetipale. Recunosc că, după recenzii, anticipam o abordare mai histrionică, mai zgomotoasă; în schimb, am găsit cel puțin prima parte mai degrabă lentă și neantrenantă. Nu mi s-a părut că se naște o intrigă destul de puternică din încontrările cu tatăl de acasă. Scena cu bătaia e neplăcută, dar nu inspira tensiunea necesară pentru un conflict credbil între aspirațiile tatălui și muzică.

Nici prezicerile de succes nu m-au prins. Scenele de la bordel le-aș fi vrut și eu mai picante, ca orice spectatoare.

 

Povestea a devenit interesantă pentru mine după plecarea la Berlin. Relația cu profesorul Teissel aduce căldură; asumarea treptată a talentului pentru dirijat e unul dintre cele mai captivante fire. Într-o scenă paralelă cu cea din copilărie, mâinile lui Sergiu se mișcă înaintea intenției. Ben Schnetzer face aici o treabă excelentă ducându-l pe Sergiu de la un fel de posesie involuntară, cu împotrivire, la siguranță de sine și autoritate. E fascinant mai ales caracterul corporal al procesului. Mâinile, vocea, direcția privirii, postura, toate se organizează treptat în persona de dirijor.

 

Dorul de casă e un simptom al maturității. Vine o vreme când vocile părinților se foiesc și încearcă să se așeze în noi. Secvența cu Rapsodia română e cea mai emoționantă din film- e scena reîntoarcerii cu elixirul, din mitul eroului. Cum revenirea în România comunistă are o tentă eroică, aceasta e modalitatea personală a dirijorului de a-și sluji patria, după voia tatălui. O fi și împăcarea cu tatăl, mai mult decât incidentul cu cravata, despre care nu am voie să spun, din motive de spoiler. Mă gândesc că numai cine are un ghimpe antinaționalist bine ascuțit sau e distras de hibele filmului, nu varsă o lacrimă.

 

M-a prins partea cu ciudățeniile geniului, cu refuzul de a înregistra muzica. Artistul-mistic aude ceva neperceptibil pentru ceilalți și îl spiritualizează, dezvoltând în jurul lui un fel de mitologie a purității. Muzica înregistrată e pervertită, contaminată. Poate că o astfel de idealizare, irațională după măsura omului simplu, joacă un rol în a păstra concentrarea extraordinară de care au nevoie cei capabili de performanțe excepționale- sau invers.

 

Psihologic, ideea reflectă și un proces de apropriere, de fuziune între sine și operă. Îi dă drumul fiului, îl îndeamnă să-și trăiască viața după propriile planuri, dar nu dă drumul muzicii. Spiritualitatea momentului prezent aparține budismului, cu care se împrietenește, dar e disonantă față de stereotipul occidental al artistului, cu care am crescut. Nu caută mereu artiștii să contamineze obiecte perene cu sinele lor, să își asigure un fel de continuare? Pentru Sergiu cel din film, muzica e purtată numai de corpul cel mișcător cu el.

Poate e și un fel de rușine încorporată în simbolul ăsta, nu știu.

 

Păstrând proporțiile, m-am gândit un pic și la înregistrăile mele- niște cursuri pe net, nu muzică. Dacă la început mă tot codeam, deși mă rugau oamenii, acum îmi înregistrez din proprie inițiativă toate cursurile online și le dau cursanților. Mi-am pierdut încrederea în puterea momentului pedagogic, se pare, și nu știu dacă e bine.

Poate chiar mă bucur mai mult de vizualizările de pe youtube decât de un curs live. Orgolii din asta mici- nu de creator, de creator de conținut.

 

E un film pe care l-aș mai vedea încă o dată pentru scenele din concerte.